Julius Constantinescu

Directorul ciocăneşte cu degetul în geamul mare de sticlă prin care cuprinde cu privirea redacţia şi-mi face semn să poftesc în biroul lui.

– Julius, îmi spune lovind cu dosul palmei un ziar, fii atent la ştirea asta din Libertatea: primăria unei comune din Apuseni are pe inventar doi vulturi pleşuvi! Du-te şi fă un reportaj cu asta.

Îl cunosc pe director şi ştiu foarte bine că n-am cum să scap, dar, dintr-un soi de datorie faţă de mine însumi, îmi fac numărul. Mă aşez fără invitaţie, îmi aprind o ţigară şi, după ce arunc un rotocol gros de fum spre tavan, îl informez cu amabilitate:
– Danciule, vulturul pleşuv nu trăieşte în România, e o specie dispărută. Ultimul exemplar a fost văzut pe vremea când în România încă se făcea presă. Adică între războaie.

Directorul mă cunoaşte şi el bine. De-asta nu m-a dat niciodată afară – a fost primul meu şef care şi-a dat seama că îmi poate provoca suferinţă nu dându-mă afară, ci păstrându-mă. Al doilea a fost Petreanu.

– O să te angajăm la documentare într-o zi. Până atunci, du-te să faci reportajul. Pleşuv, nepleşuv, nu contează, tot vultur e.

Măcar să-mi fac numărul până la capăt.
– Auzi, da’ Libertatea nu e ziarul care săptămâna trecută a găsit la Cluj un scorpion răcit pe care l-a dus la veterinar? Pot să-mi exprim neîncrederea în ştirile cu animale din ziarul Libertatea?
– L-am sunat pe băiatul care a dat ştirea, e corespondentul nostru de la Alba, mi-o taie el. E pe bune, nu e fonfleu. Şi acum, nu te-aş mai reţine, să ajungi până nu se-nchide la primărie.

Înainte să plec, îl sun şi eu pe corespondentul comun al cotidianelor Libertatea şi Transilvania Jurnal. Se jură că e adevărat, a fost personal acolo şi a văzut cu ochii lui registrul.
– Băă, dacă e fonfleu şi mă duc degeaba până acolo, te dau afară!, urlu în telefon.

De fapt, n-am nici o autoritate să-l dau afară.

Spre comuna Râmeţ, judeţul Alba, să revoluţionez ornitologia.
Dacă aş fi nimerit drumul care făcea dreapta din şosea şi ducea direct în comuna Râmeţ, tot ar fi fost cum ar fi fost. Cum nu l-am nimerit, în loc de comuna Râmeţ, m-am trezit la mânăstirea cu acelaşi nume. De-aici, fiind pe partea cealaltă a muntelui faţă de primărie, aveam de urcat un drum pe care nu eram prea sigur că Matizul redacţiei îl poate dovedi. Părerile măicuţelor erau împărţite, dar cuviosul părinte m-a îndemnat să nu-mi pierd credinţa fiindcă Dumnezeu iubeşte reporterii şi maşinile cu consum mic.

Din sus se apropie o Dacie albastră, ţopăind printre bulgării de pământ cât pepenii. Înăuntru, claie peste grămadă, o şatră întreagă.
– Nu poţi urca, domnu’, îmi strigă un ţigan care împarte scaunul şoferului cu încă doi coetnici, fluturându-şi mustăţile imense pe geam.

Preacuviosul părinte clatină din cap: nu mai există credinţă în ziua de azi…

Matizul se depărtează ţopăind şi el şi, ajutat de bunul Dumnezeu, urcă încet drumul abrupt. Deşi merg cu 5 km/h, simt totuşi nevoia să-mi pun centura – senzaţiile tari nu sunt neapărat apanajul vitezei. Aşa că, după nici trei sferturi de oră, se vede prima casă. O vacă blazată mugeşte a lene şi a lipsă de ocupaţie dintr-un grajd. Lipsa de interes e reciprocă, nici pe mine nu mă interesează persoana ei – vaca trăieşte şi în România. Nu e nimeni acasă, dar într-un sfert de oră ajung la vecini. Sunt trei, ăştia sunt acasă, meşteresc ceva prin bătătură.

– Păi nu sunt vulturi aici, îmi spune unul.
– Cum nu sunt, mă?
– Vulturi? Unde ai văzut tu vulturi?
– Acvile, mă. Cine dracu-ţi fură ţie găinile?
– Păi alea-s acvile, nu vulturi. Stolniţe.

‘tu-i ornitologia mă-sii!
– Vulturi, stolniţe, nu contează. Îs la primărie pe inventar?, întreb.

Se scarpină în cap şi se uită unul la altul. Fiind ardelean, ştiu ce înseamnă: “Tulai, mă, da’ prost îi ăsta”. Cu voce tare însă, mă întreabă dacă maşini de astea ca a mea se dau la televizor, la telebingo.

Primarul nu-i, în schimb e vicele. Îi întind mâna.
– Julius Constantinescu de la Transilvania Jurnal.
– Viceprimarul!

Îl iau pe ocolite.
– Dom’le, aveţi acvile pe aici?
– Stolniţe. Da.
– Două?
– Patru sau cinci.
– Şi… aveţi grijă de ele?
– Noi? Îşi poartă ele singure de grijă.

Fumez şi schimb piciorul.
– Unde sunt?
– Aci stăteau – şi-mi arată cu degetul o stâncă. Da’ s-au mutat încolo, spre Tarcău, şi-mi arată din nou cu degetul pe unde vine Tarcăul.

Sting ţigara sub talpă şi-mi iau inima-n dinţi:
– Deci nu sunt pe inventarul primăriei? Într-un ziar aşa scria…

Nu înţelege. Zâmbesc tâmp şi-l mai întreb o dată.
– La noi pe inventar? Nu. Asta ne-ar mai lipsi. Stolniţe!

Îl sun pe director .
– Lasă, mă, zice el. Ai fost şi tu la munte, ai luat aer…
– Am pierdut o zi întreagă aici!, ţip isteric.
– N-are nimic. Ţi-o tăiem din concediu.