Radu Pircă

Dacă aveţi prietenă şi vă duce în fiecare săptămână la teatru, “ca să nu rămâi un ţăran tâmpit ca toţi prietenii ăia ai tăi”, e foarte posibil să fi nimerit măcar o dată şi la o piesă a lui Jean Giraudoux. În acest caz, sigur aţi constatat că e cu o clasă peste toţi autorii la modă de piese experimentale şi, fapt cu totul bizar, că la comediile lui chiar râzi, deşi e francez. Cum de n-aţi auzit de el până acum?

Ei bine, Franţa a avut ghinionul ca în secolul trecut să aibă 4 genii literare, încă vreo 3 scriitori buni, unul bun, dar înfiorător de plicticos, o duzină de mediocrităţi (nu proşti; aşa, cum e Cărtărescu) şi 16 Nobeluri pentru literatură. Acum ghiciţi cum s-au împărţit premiile.

Logic, 2 Nobeluri s-au dus din start la minorităţi – Beckett şi un chinez al cărui nume nu mi-l amintesc, dar puteţi să vă imaginaţi la fel de bine că l-a luat Jackie Chan, tot aia e. 1 s-a dus la minorităţile sexuale – Romain Rolland. 3 s-au dus la ăia buni – Gide, Camus, Sartre (care l-a dat înapoi, rugând Comitetul Nobel să-şi bage premiul undeva – şi păcat că nu mai trăia Romain Rolland, că sigur ar fi fost încântat să-i ajute cu treaba asta). Unul s-a dus la belgieni, presupun că au băgat nişte navete de bere d-aia bună la băieţii din Comitet. Unul s-a dus la un om care scria într-o limbă aproape moartă, pe care o mai vorbeau nişte ciobani prin sudul Franţei – normal că au trebuit să i-l dea, doar nu puteau recunoaşte că nu i-au citit cărţile, deci s-ar putea la fel de bine să fie nişte rahaturi.

Dar tot mai rămăseseră câteva Nobeluri pentru Franţa. Nenorocirea face că din ăia 4 scriitori geniali, 3 erau filo-germani şi al patrulea l-ar fi făcut şi pe Eftimie să pară un intelectual sobru şi abstinent. Nici ăluia bun, dar plicticos, nu puteau să i-l dea – jumătate din Comitetul Nobel trebuie că a murit de jale citind doar un paragraf de-al lui. Aşa că, normal, premiile au mers la mediocri şi, când s-au terminat şi ăia, direct la cretini. Sully-Prudhomme, frate? Mă laşi…

Jean Giraudoux (foto) era unul dintre cei filo-germani. Diplomat de carieră, educat la Sorbona şi la Harvard, Giraudoux scria în timpul liber – şi sincer, am senzaţia că diplomaţii au ceva mai mult timp liber decât strungarii sau instalatorii, fiindcă a apucat să scrie ceva. N-o să vă traduc nimic, fiindcă nu e încă legal, afară de cazul în care sunteţi în Canada – dacă sunteţi în altă ţară, imediat ce daţi click pe acest link, vă treziţi la uşă cu poliţia. Merită să vedeţi la teatru Război cu Troia nu se face, dacă vreţi ceva foarte inteligent, sau Adaos la călătoria lui Cook, dacă vreţi să râdeţi ca proştii. Dacă nu vă place la teatru, pe lângă că ar fi cazul să vă găsiţi o prietenă, că o să vedeţi ce repede o să înceapă să vă placă, poate găsiţi Siegfried et le Limousin, un roman à la Thomas Pynchon despre Germania interbelică. A, şi ca să vă dau şi ceva despre care să comentaţi: Giraudoux a murit otrăvit în 1944 –nemţii zic că de către francezi, care nu-l înghiţeau fiindcă era filo-german, francezii zic că de către nemţi, care au vrut să elimine cel mai mare scriitor francez în viaţă (asta explică de ce nu l-au otrăvit pe Sartre). Restul lumii continuă să creadă că Giraudoux a făcut o banală toxiinfecţie alimentară, probabil de la vreo scârboşenie de brânză cu mucegai expirată. Ceea ce, în treacăt fie spus, ne ridică următoarea problemă: cum poate un produs care din start are mucegai să se strice?

E, acum mai rămâne să ghiciţi care sunt ceilalţi 3 scriitori francezi geniali care n-au luat premiul Nobel. Dacă îi ştiţi, nu păstraţi această cunoaştere pentru momentul când ieşiţi cu amicii la bere, că or să vă dea cu halba în cap; mai bine puneţi-o într-un comentariu şi, dacă sunteţi şi din Bucureşti (sau aveţi drum pe aici) vă dă Julius un premiu constând în cărţi ale căror titluri vor fi anunţate ulterior. Baftă!