Radu Pircă

Joachim Murat a fost cel mai faimos comandant de cavalerie din istorie. De asemenea, a mai fost (ordinea e întâmplătoare) cumnat de împărat, soț încornorat cu ministrul de externe austriac, mare duce de Cleves și Berg, rege al Neapolelui, potențial rege al Spaniei, poate cel mai prost mareșal al lui Napoleon, un idol al soldaților, un trădător, un erou. Toate astea în 15 ani.

Prima parte a vieții lui Murat nu merită povestită aici. Copil de hangiu, în loc să se apuce de băutură și-a făcut de râs tatăl îmbrăcând haina preoțească, apoi subit a hotărât să se înroleze într-un regiment de cavalerie. Având prea puțină minte și prea mult curaj ca să avanseze în grad prin propriile merite, a făcut-o devenind protejatul unui general de succes în timpul Revoluției Franceze. Generalul se numea Napoleon Bonaparte.

A doua parte a vieții lui Murat e mult prea incredibilă pentru a fi povestită aici. Însurat cu sora protectorului său, a ajuns mâna lui dreaptă și suveran de serviciu pentru orice tron de mâna a doua din Europa care trebuia ocupat de un francez.

Ne putem încumeta să povestim doar ultimii săi ani, sfârșitul unei vieți prea uluitoare pentru a fi ecranizată.

1813. În vreme ce Napoleon înfruntă Europa răzvrătită împotriva sa, Murat pendulează între teatrul de război și regatul său napoletan care constă – în linii mari – din acea parte a Italiei care acum e guvernată de Mafie. ”Ce stai, Joachim, nu vezi că frate-miu te duce de râpă?”, țipă la el nevasta. ”Fă ceva, fii și tu bărbat odată în viață!” Murat începe să negocieze cu dușmanii lui Napoleon, fiindcă în mintea lui s-a născut un plan extrem de complicat, cum numai oamenii foarte proști și analiștii de la talk-show-uri mai pot elabora: să întoarcă armele împotriva fostului său protector și în același timp să profite de haosul care va urma căderii lui Napoleon pentru a uni sub conducerea sa întreaga Italie, până atunci împărțită între mici tiranii locale și mari puteri străine.

1814. Murat încearcă să-și pune planul în aplicare. Napoleon, înjunghiat pe la spate, își jură că nu-l va ierta – deși pe moment e destul de inofensiv în exilul său din insula Elba. Coaliția anti-napoleoniană râde de visul italian al lui Murat și până la urmă nu poate să-i promită nici măcar că-și va păstra tronul, fiindcă dinastia de la care l-a uzurpat îl cere înapoi. ”De nimic nu ești în stare, Joachim, o să rămânem fără coroană, ca ultimii pârliți!”, urlă la el nevasta. ”Cin’ te-a pus să îi faci așa ceva lui săracu’ frate-miu? Acum, imediat, să te văd că te împaci cu el!”

1815. Napoleon se întoarce din Elba și Murat se declară de partea sa. ”Ei, acum ești mulțumită, muiere?” Încearcă din nou planul cu regatul Italiei. La Tolentino, pe lângă Ancona (ca să știți dacă vă nimeriți vreodată pe acolo, deși nu văd de ce, că-s oameni săraci, nu prea țin banii pe card și nici cash n-au) dă peste două divizii austriece. Trupele sale napoletane, de două ori mai numeroase, iubesc muzica, dansul, marea – mai puțin războiul. Murat e învins, își abandonează tronul, fuge în Franța. ”Las’ că te iartă frate-miu, că știe ce nătărău mi-am luat de bărbat”. Napoleon nici nu vrea să-l vadă la față, cu atât mai puțin să-l ia cu el la Waterloo, unde presimte că va avea un mare succes la care trădătorul de cumnat nu merită să fie părtaș.

Curând Napoleon e învins, apoi în exil. Poliția îl caută pe Murat. Fostul rege se ascunde în Corsica, adună o ceată de 200 de oameni și debarcă cu ei la Pizzo, în Calabria (nici ăștia nu prea au carduri și-s și agresivi, ca să știți), încercând să-și recucerească tronul. Ce zice nevasta despre asta? Nevasta nu zice nimic, a fugit în Austria, la amant.

La vederea lui Murat, foștii săi supuși încep să arunce cu pietre, apoi scot cuțitele (v-am spus că-s agresivi și n-au nici carduri, da? De ce credeți că-s curse low-cost și de autocar doar spre orașe din nord?) Jandarmii îl salvează cu greu din ghearele mulțimii și-l duc la închisoare. Pe 13 octombrie, o curte marțială napoletană îl condamnă la moarte, sentința fiind executată pe loc (foto). Murat își rostește ultimele cuvinte, în speranța că vor fi memorabile: ”Soldați, făceți-vă datoria! Trageți în inimă, dar lăsați-mi fața neatinsă!” Din șapte gloanțe, unul îi face praf maxilarul. Soldați napoletani, ce vreți și voi acum?

Dacă vreți să știți mai mult: o biografie pentru marele public, scrisă acum 100 de ani, dar absolut decentă