Şilavarăcald

În familia mea e cam penurie de persoane normale. Taică-meu: actor de comedie şi cascador. Frate-su: scenarist de farse internaţionale. Bărbatu-meu, în tinereţe: artist de teatru. Cumnatu-meu: la fel. Eu: scriitor. Am o verişoară care compune marşuri pentru fanfare şi o mătuşă (mă-sa, evident!) care cântă la tubă. Dând curs unei certe chemări atavice, soră-mea s-a înscris la un curs de artă fotografică. Adică dintr-ăla după care ajungi să faci poze cam tot atât de reuşite ca alea pe care le făceai când habar n-aveai ce înseamnă o încadrare reuşită, o expunere ca la mama ei şi un aparat meseriaş, luat în rate.

Deci, de două ori pe săptămână ea are treabă. Uneori şi în weekend.

-Vezi că săptâmâna viitoare am un proiect la şcoală. “Contraste” se numeşte. Alb-negru. Te-am ales ca model, că toţi ăia la care le-am propus s-au tras de cur înapoi.

Am fost de-a dreptul onorată de alegerea ei, aşa că iată-ne azi la şedinţa de shooting. Înainte de asta însă, a trebuit să-mi şamponez părul, să-mi pun câteva bigudiuri şi să mă pavoazez ca de scenă. Dar a meritat!

-Uite care-i ideea mea, îmi zice imediat ce soseşte. M-am gândit să te fotografiez la cabinet, ca doctor, şi apoi într-o ipostază complet diferită. De exemplu, fumând. Ştii tu… adică să faci ce zice popa, nu ce face popa. O altă ideea ar fi să te imortalizez ca vânătoriţă. Întelegi? Pe de o parte salvezi vieţi, pe de alta le iei…

Mă rog, dacă numai atâta imaginaţie are… Eu mă gândeam să mă pozez într-adevăr la locul meu de muncă, după care să mă îmbrac în lenjeria mea sexy roşie, să-mi trag nişte cizme lungi, de lac, cu toc înalt, să-mi iau o cravaşă în mână şi să zornăi nişte cătuşe de-alea de piele neagră, cu clopoţei aurii… Da’ nu m-am băgat, că-i proiectul ei, aşa că iată-ne milogindu-ne de bărbatu-meu să-mi împrumute o puşcă; da’ nu de-aia care îţi dizlocă umărul numai când o pui la ochi, ci una mai light aşa, că-s mărunţică. Consortul, când ne-a văzut că luăm în serios chestia asta, şi-a făcut o cruce mare şi a plecat la bere cu băieţii, lăsându-ne în boii noştri.

Îmi pun eu o bluză neagră – “Contraste”, deh!-, îmi aranjez o pălărie pe sprânceană şi-mi aprind ţigara.
-Fum, cât mai mult fum, soro! zice artista şi începe să ţăcănească cu aparatul foto.
-Păi, mai mult de-atâta nu pot, îi zic eu arătându-i paiele pe care le fumez de obicei.
-Alta mai fumigenă n-ai? zice ea nemulţumită, după ce verifică ce i-a ieşit.
-Numa’ dacă aprind nişte uscături de prin curte, da’ mi-i că ia naibii casa foc.

Îmi găseşte ea o ţigară cât de cât normală, pe care mă pune s-o pufăi, deşi de-abia o stinsesem pe cealaltă. Încerc să nu trag în piept, da’ se-adunase atâta fum în cameră, că ameţeai numai dacă-l respirai. După vreun sfert de oră, când deja mă treceau răcori şi mă apucaseră palpitaţiile de la tutun, se declară cât de cât mulţumită şi mă pune să-mi schimb ţinuta. Drept pentru care îmi iau o pălărie de-a lui bărbatu-meu şi hanoracul cu care merge la vânătoare, înşfac puşca de curea şi-i aştept ordinele în poziţie de drepţi.
Ieşim în curte, unde-mi alege locaţia în aşa fel încât să nu se vadă gardul din spate sau stratul de spanac. Zămoşita de Siria a lui bărbatu-meu era numai bună să închipuie un tufiş din spatele căruia “vânătoriţa feroce” să-şi pândească, cu arma la ochi, prada nevinovată. Îmi trage ea nişte poze, până-i văd pe vecinii de peste gard, numai în tricouri, adunaţi ciopor în mijlocul curţii şi urmărindu-ne cu maximă atenţie.

-Soră-mea. Are un proiect, ştiţi, dau eu să le explic, dar n-apuc să zic mai multe, că femeile încep să-şi strângă copiii pe lângă fuste şi să le acopere ochii, de parcă m-ar fi văzut la nudul gol, nu costumată decent.
-E descărcată, îi asigur eu, dar se pare că n-am fost suficient de convingătoare, altfel nu-mi explic de ce au întins-o toţi în casă, lăsându-şi fleicile şi mititeii să se ardă pe grătar.
-Hai, fată, că ăştia cheamă poliţia, îi zic soră-mii şi o tulesc în casă, împiedicându-mă în hanoracul lui bărbatu-meu care-mi venea aproape până la călcâie, şi târând puşcociul după mine.

Mă dezechipez rapid, pun toate la locul lor, încui camera unde-şi păstrează soţul meu puştile şi muniţia, după care îi sun pe vecini şi le explic cu binişorul ce s-a întâmplat. Cred că am fost destul de credibilă, că l-am văzut apoi pe Janci-bacsi culegând de pe grătar carnea lejer arsă şi ducând-o în casă, unde-l aştepta familia adunată în verandă.

Mâine vine soră-mea la cabinet, pentru partea a doua a proiectului ei. Nu ştiu ce faţă or să facă pacienţii mei când or vedea-o cum mă trage-n chip din toate poziţiile, în timp ce-i consult. Sper doar să nu creadă că în sfârşit s-a sesizat presa de calitatea serviciilor mele medicale şi că face un reportaj pe tema asta.