Week-end cultural: cel mai oribil roman scris vreodată |
Radu Pircă
Există o mulţime de scriitori din ţări în curs de dezvoltare (un eufemism pentru ţări murdare şi în care poţi fie să iei boli oribile, fie să te arunce autorităţile în temniţă) pe care criticii literari îi proclamă “noul Tolstoi”, “un Hemingway al zilelor noastre” şi aşa mai departe. Dacă te pune dracu’ să cumperi capodopere lui V. S. Naipaul sau Khaled Hosseini, vei avea plăcuta surpriză să te alegi cu un obiect perfect pentru a fi pus sub vaza cu flori, ca să nu se umezească mobila.
Dacă totuşi vă încăpăţânaţi să citiţi şi altceva decât literatură scrisă de europeni şi americani, din ce e pe la noi în librării cred că “Bufniţa oarbă” a scriitorului iranian Sadegh Hedayat e de departe cea mai bună alegere. Asta, desigur, dacă reuşiţi să găsiţi rafturile cu cărţi în librăriile din zilele noastre – de obicei, trenuie să faceţi stânga după raionul de ceaiuri, dreapta după cel de beţişoare parfumate, să treceţi de rafturile cu ceşti şi obiecte de bucătărie şi o să vedeţi în fundul librăriei un stand prăfuit cu nişte chestii paralelipipedice pe el – ălea-s cărţile).
Hedayat era un personaj antipatic. Un copil de bani gata care nu s-a putut hotărî dacă să se facă dentist, inginer sau scriitor, dacă să fie musulman, zoroastrian sau budist, dacă îi plac drogurile, băutura sau ambele şi dacă vrea sau nu să se sinucidă (în cele din urmă, în 1951 a închis toate geamurile apartamentului său din Paris, a deschis gazul şi a aşteptat să vadă ce se întâmplă). S-a plimbat prin India, Uzbekistan, Belgia şi Franţa, unde s-a împrietenit cu Sartre (acum vă daţi seama cât de antipatic era: din cât de mare e Parisul ăla, singurul tip care să ţi se pară simpatic să fie tocmai Sartre). Şi-l luase ca idol literar pe Kafka şi în povestirile sale (le puteţi citi pe net în engleză ) a încercat să-l imite – fără prea mare succes, fiindcă spre deosebire de Kafka, Hedayat ştia să redea stările sufleteşti ale oamenilor, nu ale roboţilor. Ura femeile şi se temea de ele; opinia sa despre sex era că “iubirea e ca o melodie sublimă ce se aude în depărtare, intepretată însă de un cântăreţ dezgustător. Dacă te apropii prea mult de ea, vei pierde toată bucuria cântecului”. Toate interpretările savante ale “Bufniţei oarbe” – că ar fi o alegorie a politicii iraniene din vremea lui Hedayat, o reprezentare literară a “Cărţii tibetane a morţilor”, o adaptare iraniană a povestirilor fantastice ale lui Poe şi E.T.A. Hoffman etc. – evită de fapt soluţia cea mai simplă: autorul era un om bolnav care a scris o carte despre imaginea sa bolnavă asupra relaţiei iubirii.
“Bufniţa oarbă” este oribilă. Nu există alt cuvânt pentru a o descrie şi nu e vorba de scriitură, destul de banală, ci de senzaţia pe care ţi-o lasă la final. Nu e oroarea logicii de administraţie financiară sector 3 a lui Kafka, cu care a tot fost comparat; Hedayat nu are deloc logică, dar spre deosebire de Kafka, ale cărui personaje par toate maşini, ale sale sunt complet umane. Nu e nici oroarea din povestirile lui Lovecraft; scriitorul iranian e prea inteligent ca să aibă nevoie de creaturi cu tentacule pentru a sugera lucruri oribile. Singurul lucru cu care aduce întrucâtva este “Raportul despre orbi” a lui Sabato. “Bufniţa oarbă” e o carte despre un vis suficient de oribil pentru a te face să bănuieşti că în spatele său se ascunde ceva real. Dacă la început nu te impresionează, poţi să o mai laşi un pic la macerat şi ai să-ţi dai seama că e probabil cea mai îngrozitoare carte scrisă vreodată, fiindcă nu e vorba despre monştri imaginari, ci despre unii autentici, din mintea autorului.
Bineînţeles, există şi posibilitatea ca toate părerile mele despre Hedayat să fie greşite. Cel mai simplu ar fi să citiţi “Bufniţa oarbă” – traducerea românească e bună, dacă n-aveţi bani există pe net o versiune decentă în engleză – şi dacă nu sunteţi de acord cu ce am scris aici, să-mi lăsaţi un comentariu. Dar nu mă înjuraţi, vă rog, că vă bag şi eu undeva după aia. În spam, mai precis.
Twitter
Facebook
Men In Fire
Fratele Andryusha
mifty
ionut
17 Aprilie 2010 la 3:26 pm
Radu, am citit articolul tau cu mare placere. In privinta cartii, muncesc de citiva ani sa gindesc optimist si frumos colorat, asa ca nu voi incerca sa citesc cartea. Nu am fost in stare sa termin o carte scrisa de Orhan Pamuk, care pare sa fie mult mai putin daunatoare psihicului decit ceea ce descrii tu.
17 Aprilie 2010 la 9:41 pm
clar nu o s-o citesc dupa cit de nashpa e coperta
btw I’m a huge fan of lovecraft
17 Aprilie 2010 la 10:35 pm
[...] piesa, atat pentru doamne, cat si pentru domni. Ne pare rau pentru intelectuali, dar cine nu papa carte nu primeste [...]
17 Aprilie 2010 la 11:50 pm
@Renata: Orhan Pamuk rulez?
Scrie foarte frumos şi deştept gagiul, nu-ţi fie cu supărare.
PS: Approach-ul meu faţă de bullshitul ăsta la modă, denumit eventual eufemistic literatură – deşi n-am întâlnit pe cineva care să se încumete la asta încă, e că nu merită să îţi pierzi timpul de lectură astfel, când care l-ai putea folosi mult mai lucrativ. Dar na, şi eu la 12-14 ani devoram cărţi sci-fi în neştire.
17 Aprilie 2010 la 11:56 pm
da, o sa citesc cartea maine, decat sa citesc rezumatul acum, ca oricum cred ca trezentarea asta e mai lunga decat romanul in sine….
Are vreo logica ce am scris pana acum? Nu? Deci revin maine. Mai coerenta, sper…
17 Aprilie 2010 la 11:56 pm
Somn: când, fără care, şi încă după întâlnit
Cheers!
18 Aprilie 2010 la 12:00 am
@N.A
Vezi ce faci maine pe acolo!! sa nu-ti incurce aia copilul in timp ce tu faci ochi dulci doctorilor
Ai grija de tine si de bebic! Sa reveniti sanatosi.
Pupici
18 Aprilie 2010 la 10:01 am
Multumesc ca m-ai prevenit ca sa nu dau banii pe ea.
Nu e singurul scriitor cu mintea defecta.
18 Aprilie 2010 la 5:42 pm
”At this moment I resembled an owl. My laments, however, were caught in my throat and I spat them like clots of blood. ”
O da! O să mă bântuie cartea asta
Dar am ales pastila rosie.
18 Aprilie 2010 la 7:30 pm
Daaa, nu-mi venea să cred: Julius citeşte, nu numai dă altora cărţi! Şi mai şi face analiză literară după aceea!
Noroc că m-am uitat mai atentă şi am văzut care e autorul…
18 Aprilie 2010 la 11:17 pm
Acum câţiva ani un mare profesor universitar, director de Muzeu Judeţean, a scris un articol într-o lucrare paradoxală pe care a trecut-o în bibliografie la modelul următor: Radu Stancu, O minune a geneticii. Dincolo de faptul că titlul nu are nicio legătură cu vreo minune a geneticii, oricum ai citi autorul Radu sta’ncur sau Stan’cuR adu, tot rămâne minunată genetica asta.
19 Aprilie 2010 la 11:03 am
pentru fani zile ploaise: este o carte subtirica, prin biblioteci -ca e o editie mai veche, in care sunt 3 nuvele rusesti -Mantaua lui Gogol si inca 2. Le citesti binisor pe toate 3 intr-o zi si dupa aia o saptamana, garantat esti zombi !da tre sa le citesti cu geamu deschis amu cand inca e frig, eventual sa deschizi si usa, si sa o lasi sa scartaie in bataia vantului. Am adt-o in vizita la prieteni si stiu ca nu mi-o mai raspuns al telefon o vreme! Dupa aia o zis si ei ca e buna si o recomandat-o mai departe!
19 Aprilie 2010 la 1:28 pm
zici tu ca hosseini e degeaba?eu zic ca te inseli.
19 Aprilie 2010 la 2:34 pm
@zebrone
Zic ca mie nu-mi place si ca mi se pare un autor promovat doar pentru ca. tiermondismul e cool. Si el, si Naipaul si multi altii ma fac sa ma gandesc la literatura angajata pe care o invatam la scoala pe vremuri – si care nu era intotdeauna scrisa infect, dar cu siguranta nu le va spune nimic urmatoarelor generatii. Am exagerat, desigur, cand am spus ca Hosseini e bun de pus vaza pe el, mi se pare insa ca nu se compara cu Hedayat, care e oribil, dar a scris o carte extraordinara independent de epoci si de mode.
19 Aprilie 2010 la 3:31 pm
mie mi-a placut khaled si i-am citit ambele carti. o sa incerc si hedayat nu pentru comparatie ci ca sa vad cu ce gust raman.insa indiferent de curent,stil,editura orhan pamuk ramane cel mai bun suport pentru oala cu sarmale
19 Aprilie 2010 la 3:40 pm
@Zebrone
Am citit doar “Ma numesc Rosu” dar tind sa-ti dau dreptate iar comparatia intre Pamuk si Borges facuta de unii critici mi s-a parut o gluma proasta – si biletelele de pe frigiderul lui Borges erau mai profunde. Nu am inteles, de asemenea, de ce i-au trebuit lui Pamuk sute de pagini pentru o poveste care in cele din urma culmineaza intr-o m.ie (n-am pus tot cuvantul ca sa nu para ca fac reclama, cred ca va dati seama).
19 Aprilie 2010 la 3:56 pm
tot ma numesc rosu am citit si eu si m-am facut negru de spume,iar de-atunci mi-s alergic la diminutive si micro cosmosuri
19 Aprilie 2010 la 4:10 pm
Cred ca l-ai desfiintat cam brutal pe Hosseini, si, mai mult de atat, mi se pare cam drastica delimitarea pe care o faci tu. Din ce spui, reiese ca nu prea merita atentie decat europenii si americanii. Sunt curioasa daca americanii ii includ si pe sud-americani sau te referi strict la cei din SUA.
Revenind la Hosseini, mi s-a parut a fi genul de autor care nu pune prea mare pret pe zorzoane si figuri de stil, ci mai degraba pe acuratete, adevar si limbaj raspicat, chiar daca pe alocuri iti lasa un gust amar. L-am citit cu placere si pot sa afirm ca e unul dintre autorii a carui evolutie ma intereseaza.
22 Aprilie 2010 la 11:58 am
ce misto ca toti incultii se pricep la critica literara!