Julius & Pircă

Stăteam într-o zi cu Pircă la cafea când pe unul dintre noi l-a sunat nevasta (îi vom proteja anonimatul, dat fiind că doar unul din noi e însurat). Evident că până atunci fusesem în plin proces creativ şi eram pe cale să scriem un text demenţial, dar după conversaţia cu soţia ni s-a tăiat tot elanul şi n-am mai putut scoate decât textul pe care îl citiţi acum. Am făcut însă cu această ocazie o descoperire importantă: de vină pentru poantele slabe pe care le citiţi pe Daily Cotcodac şi, prin extensie, pentru calitatea mizerabilă a culturii contemporane este faptul că atât glumele, cât şi cultura cu pricina sunt produse de heterosexuali şi nu de gay (îl scoatem din discuţie pe Şendroiu, aţi văzut ce bine scrie de când l-au prins piraţii din Angola?).

Pe vremuri, când artiştii erau gay ca lumea, nu ca ăştia din ziua de azi care de fapt au câte o nevastă pe-acasă, şi arta era artă. Nu vă grăbiţi însă să faceţi sex pidosnic în speranţa că o să vă iasă o capodoperă: secretul nu e ăsta, ci faptul că gay-ii nu sunt întrerupţi din procesul artistic de către soţii sau prietene.

De pildă, imaginaţi-vă că Michelangelo ar fi fost însurat. Picta omul liniştit Capela Sixtină când îl sună nevasta: “Ce faci, michiduţă?”. “Pictez, mami”. “Te gândeşti la mine?”. “Nu, mami, pictez, ţi-am zis.” “Da’ ce pictezi?”. “Nişte femei la Judecata de Apoi”. “Goale, nu?”. “Da, mami, dar ştii că la Judecata de Apoi n-o să mai avem haine pe noi”. “Şi la cine te gândeşti tu când pictezi femeile alea goale?”. “La tine, mami”. “Păi mai devreme ai spus că nu te gândeai la mine!”. Ei, cam asta li se întâmplă pictorilor din ziua de azi pentru că sunt heterosexuali, aşa că nu trebuie să ne mire că pictează doar cuburi sau stropesc pânza cu vopsea, fiindcă asta e cam tot ce apuci să creezi în cele zece minute dintre telefonul de “azi-dimineaţă nu mi-ai spus că mă iubeeeeeeeşti…” şi “auzi, da’ cine e gabitza din lista ta de mess?”.

La fel stau lucrurile şi în alte arte, gay-ii au avut întotdeauna un mic avantaj. De pildă, Freddie Mercury, spre deosebire de Moculescu, nu trebuia să se oprească la fiecare cinci minute din compus ca să-i cârpească una nevesti-sii. Rimbaud şi Verlaine puteau scrie netulburaţi poezii simboliste, pentru că nu se apleca nimeni să le citească peste umăr şi să-i întrebe: “Da’ ce ai vrut să zici aici? Vrei să spui că eu aşa îţi fac ţie, dragă? Când ţi-am făcut eu ţie asta?”. Iar Ceaikovski nici nu vrem să ne imaginăm ce ar fi compus dacă ar fi avut prietenă şi l-ar fi bătut la cap toată ziua: “Mie de ce nu-mi compui o baladă frumoasă? Uite Bittman şi Chirilă ce melodii le scriu iubitelor lor, tu de ce nu poţi?”. Nu mai zicem că absolut toţi artiştii ar fi avut scandaluri cu consoarta legate de mediul pe care-l frecventează: “Tu de ce umbli cu golanii ăia, nişte prieteni ca lumea nu ţi-ai putut găsi? Spune-mi şi mie, ce poate învăţa un om de la nişte neisprăviţi ca prietenii tăi? Ia, de mâine ne apucăm să-ţi căutăm un serviciu ca lumea“.

Un alt avantaj al gay-lor în materie de artă e că atunci când se întâlnesc mai discută şi despre altceva decât despre femei. Sincer, credeţi că, dacă Platon era heterosexual, “Republica” ar fi fost şi despre altceva decât despre ce a mai bulănit Trasymachus săptămâna trecută şi ce bunăciune au văzut băieţii ieri în agora? Sau că Proust ar mai fi scris douăzeci de volume care să pună bazele literaturii contemporane dacă în timpul ăla putea ieşi cu amicii la terasă, să se uite după gagici şi să facă remarci rafinate?

În condiţiile astea, vă daţi seama că singura soluţie pentru doi tipi heterosexuali ca noi e să scrie împreună, pentru ca atunci când nevasta sau prietena unuia solicită explicaţii pentru cutare glumă, respectivul să poată da vina pe celălalt. În ce ne priveşte, mai avem de pus la punct câteva amănunte, fiindcă ultima dată am cam dat-o în bară. S-a întâmplat ca prietena unuia dintre noi să citească acest text şi să facă o remarcă absolut neutră: “Vai, ce bună glumă ai făcut cu Michelangelo! Ce-am mai râs!”, iar co-autorul învinuit să se apere aruncând vina pe celălalt: “O prostie! Nu eu am făcut-o”. Prietena lui l-a privit cu răceală şi i-a retezat din start orice intenţie de a mai inventa scuze ieftine de genul ăsta: “El îi spune nevesti-sii “iubi”, nu “mami”. “Mami” ştim foarte bine cine spune”.