Astă-vară, amicul Petreanu – om de televiziune, blogger, piscicultor celebru – a plecat în concediu şi i-a lăsat pe ăia mici singuri acasă, să se descurce cum or putea. Ce s-a întâmplat acolo cât timp pe domnul Petreanu nu-l interesa altceva decât să se bronzeze uniform şi cum să se mai ghiftuiască, am relatat pe Amar de Zi într-un serial sugestiv intitulat “Zen d’acvariu, Memorialul durerii”. Pentru aceia dintre voi care nu l-au citit la vremea respectivă, îl reluăm pe Daily Cotcodac – evident, nu pentru că ar fi superb, ci pentru că, pur şi simplu, ne este lene să scriem ceva nou zilele astea.

Episodul I. Zen d’acvariu – peştii lui Petreanu rup tăcerea

Individul ăla ciudat care stă cu noi a dispărut de câteva zile. Păcat, tocmai începuse să ne devină simpatic.

Prima dată când l-am văzut, ne-a umflat râsul. Venise la magazin să cumpere un bol şi un caras auriu; a plecat târând după el un acvariu de 120 l, un fel de reactor nuclear şi un banc întreg de peşti (noi, adică). Marcel, băiatul de la pet shop care l-a convins că peştii aduc noroc, şi-a luat liber două luni şi-a întins-o la mare – nu te întâlneşti toată ziua cu fraieri de un asemenea calibru.

Tipul ăsta care ne-a cumpărat locuieşte într-un acvariu cu aer – el îi zice „apartament”, dar noi am mai fost şi în alte locuri şi ştim cum arată un apartament. La început, am avut ceva emoţii: ne îngrijora mai ales faptul că individul nu părea capabil să se hrănească pe el însuşi, prin urmare nu prea vedeam cum ne-ar hrăni şi pe noi. Până la urmă, s-a dovedit a fi un tip inteligent şi a învăţat cumva că punga aia pe care scrie „Hrană peşti” e pentru noi.

Drăguţ a fost când s-a stricat într-o noapte reactorul şi a început să curgă apa din acvariu. Dormea tun şi n-a auzit nimic, l-a trezit un vecin. Băi frate, să vezi tămbălău, ziceai că se scufundă Atlantida! Apa îi ajungea pân’ la glezne, da’ el avea cizme de cauciuc şi vestă de salvare (asta cred că i-a rămas de când era şef la ştiri; ştiţi că veteranii se reintegrează greu în societate). Se agita şi umbla de colo-colo de nebun, ca ăia de pe Titanic de n-au mai prins loc în bărcile de salvare. Apa, vă mai spunem o dată, abia îi trecea de tălpi. Nu ştim exact ce făcea; cert e că, la un moment dat, ne-am trezit că ţinea în fiecare mână câte un furtun, iar în gura un al treilea furtun, cu care făcea bule în acvariu. Îi ieşiseră ochii din cap şi se uita îngrozit, în timp ce noi îl încurajam: „Aşa, bravo! Vezi, eşti scafandru!”.

Bine că nu s-a înecat, că ne ataşaserăm deja de el şi parcă ne-ar fi fost cumva să ciugulim din el.

(va urma)