Radu Pircă

De când stau şi scriu de acasă (deoarece şeful a remarcat că am o personalitate plăcută şi sunt un bun coleg, aşa că m-a rugat să nu-i fac pe ceilalţi să se simtă prost şi mai bine să lucrez de acasă), zilnic sună telefonul fix la tot felul de ore ciudate, gen 3 după-amiaza. Da, am telefon fix, deoarece e pe numele unei bunici care a decedat acum ceva timp, aşa că nu e foarte simplu să schimb titularul de contract (de fapt, poate că e foarte simplu, dar mi-e lene) sau să îl desfiinţez (asta ar fi mai simplu, dar după aia cum aş putea trăi fără toate firele alea frumoase prin casă?).

În fiecare zi sună altcineva. Spre dezamăgire nevesti-mii, care în secret speră că sună Herzigova şi Angelina, fiindcă aşa ar şti că măcar la ceva sunt şi eu bun, la capătul celălalt al firului (e vorba de Romtelecom, deci sunt ferm convins că între mine şi cel ce sună există efectiv un fir lung, prost izolat şi instalat prin anii ’60) e invariabil câte o tăntucă de la un call-center. Tăntucile astea o caută cu insistenţă pe bunică-mea, care dacă ar fi trăit ar fi avut aproape 90 de ani, ca să îi plaseze cele mai diverse produse şi servicii. Eu am observat că nu le interesez şi că nu prea îşi bat capul cu mine, chestie înţeleaptă fiindcă nu văd cum aş putea să mă compar cu puterea de cumpărare a unei bătrâne de 90 de ani. Pe de altă parte, au şi ele dreptate: un om care e acasă la 3 după-amiaza în timpul săptămânii şi mai şi răspunde repede la fix nu e exact un tip prosper.

De ce totuşi din toată lista aia de potenţiali clienţi le-a căşunat pe bunică-mea, nu îmi pot da seama. Probabil tăntucile alea au o discuţie de genul “ia să vedem lista cu oameni de sunat azi: Patriciu, o bătrână de 90 de ani din Berceni, Voiculescu, }iriac… fetele, ce zi e azi?”. “E 26, şefa”. “Deci n-au intrat încă lefurile ăstora. Hai s-o sunăm pe bătrână, că asta-i singura care ştim sigur că are bani şi o să cumpere ceva”.