Julius Constantinescu

Datorită propulsiei sale care se bazează în principal pe componenta tangenţială a forţei gravitaţionale, trotineta este un vehicul specific, în general, copiilor din zonele deluroase.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au copilărit la şes, trebuie să spun că, în ciuda faptului că pare un vehicul rudimentar, există foarte multe tipuri de trotinete. Există trotinete în întregime din lemn, trotinete cu ghidonul din lemn şi patul de fier, trotinete cu pedală de frână (la trotinetele fără frână, unde pui piciorul jos ca să opreşti, consumi cam trei perechi de tenişi pe vară), trotinete cu oglindă retrovizoare (foarte utilă la concursurile de viteză, ca să te poţi uita înapoi fără să te opreşti într-un stâlp), trotinete cu roţi de plastic sau dotate cu pneuri. Însă bijuteria colecţiei mele de mini-Irinel a fost o trotinetă superbă din oţel inoxidabil, cu patul vopsit în albastru metalizat şi dotată cu oglindă şi scăunel, un fel de Harley în miniatură – astăzi, cred că ar aduce lejer posesorului ei un venit de cel puţin 4 sendvişuri cu şuncă şi caşcaval pe zi.

Totuşi, nu pot încheia acest periplu prin lumea trotinetelor fără a menţiona şi cel mai comun model: trotineta de serie, pe care concuram din vârful dealului până la noi la colţ. Era o trotinetă în întregime din lemn, la care ghidonul şi patul se îmbinau cu ajutorul unui cui îndoit în vârf. Aerodinamică şi potrivită pentru competiţii, trotineta cu cui avea şi un mic neajuns: atunci când coteai pe o stradă laterală (străzile laterale fiind drepte, acolo se putea opri), de multe ori, din cauza zgurei, îi sărea cuiul. Practic, rămâneai cu ghidonul în mână, în timp ce patul, desprins de restul trotinetei, fugea de sub tine. Pe lângă cele trei perechi de tenişi, mai consumai şi o pungă de feşe, trei role de leucoplast şi vreo cinci sticluţe de rivanol pe vară. Datul cu trotineta, ca şi tenisul sau golful, nu e deloc un sport ieftin.