Julius Constantinescu

Cine îşi închipuie că grecii de astăzi sunt doar nişte umbre palide ale glorioşilor lor strămoşi se înşeală amarnic. A-i acuza pe grecii care tocmai şi-au băgat ţara în faliment, ameninţând să-şi tragă şi creditorii după ea, că nu se ridică la măreţia vechii Elade este o insultă pe care noi, iubitorii istoriei de la Daily Cotcodac, nu o putem accepta. Căci printre însuşirile acestui popor altfel viteaz s-au numărat mereu o neobişnuită capacitate de a-şi da cu stângul în dreptul, aplecarea naturală către înşelăciune şi tentaţia irezistibilă de a-şi lua reciproc gâtul – această ultimă calitate făcându-i, de altfel, foarte simpatici popoarelor din jur.

Dar haideţi să vedem ce s-a întâmplat în ziua de 7 august 322 î.Hr. – aşa vom face şi puţină cultură astăzi, şi veţi avea şi voi ceva interesant de spus atunci când se discută politică europeană: „Băi, staţi să vă spun eu cum e cu grecii!” (după care băgaţi ce-aţi citit azi pe Daily Cotcodac, să faceţi impresie).

***

Câtă vreme Alexandru Macedon se afla în Asia, cucerind 90% din lumea cunoscută, Grecia traversa o perioadă de prosperitate nemaiîntâlnită de mult. Fiind sub suveranitatea Macedoniei, cetăţile greceşti nu se mai puteau lupta între ele – aşadar, o pace nefirească domnea în întreaga Eladă. Ca de obicei, Atena e prima care profită şi, la adăpostul păcii, obţine sume colosale din comerţul pe Mediterana. Bine gestionaţi, aceşti bani se regăsesc într-o serie de lucrări publice de anvergură (inclusiv treptele de marmură pe care urcă astăzi pe Acropole turiştii sunt construite atunci – exact, alea pe care aţi văzut scrijelit „muie Dinamo”). Desigur, ar fi nedrept să spunem că vechii greci nu aveau obiceiul să fure din banii publici, însă oamenii aveau mai mult bun simţ pe vremea aia şi se mulţumeau cu sume modeste, mai mult de gest. În acest sens, este relevant faptul că cel mai mare scandal de corupţie care a zguduit Atena în vremea lui Alexandru a fost o găinărie de 20 de talanţi a lui Demostene, care nici măcar nu furase banii în interes propriu, ci pentru partid.

Cum au scăpat grecii de coşmarul prosperităţii

Aşadar, pace aveau, prosperitate aveau, practic grecilor nu le lipsea decât independenţa pentru a face uitat repede acest coşmar. Ocazia s-a ivit în anul 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru. Atenienii şi-au făcut repede socoteala că e timpul să scuture jugul barbarilor macedoneni şi să redea Eladei strălucirea de odinioară: războaie nesfârşite între oraşele-stat, jafuri, biruri puse învinşilor şi alte asemenea binefaceri ale civilizaţiei. Restul grecilor, cu excepţia beoţienilor, fiind la fel de proşti făcuţi grămadă ca atenienii, se lasă imediat antrenaţi în această aventură.

Într-o prima fază, grecii reuşesc să-l asedieze în cetatea Lamia pe regentul Macedoniei, Antipatros, apoi, în buna tradiţie grecească, aliaţii încep să se certe ca la uşa cortului, blocând orice fel de iniţiativă. Asediul e ridicat la apropierea unei noi armate macedonene, pe care grecii o interceptează pe drum şi reuşesc s-o învingă (după cum spuneam şi la începutul acestui text, nu vitejia le lipsea grecilor). Antipatros părăseşte Lamia, adună resturile armatei învinse şi, cu noile întăriri primite, îi bate pe greci, pe 7 august 322, la Crannon.

O înfrângere a la grec

Pare o poveste banală, dar vom vedea că n-a fost chiar aşa. În fapt, înfrângerea de la Crannon a fost complet nesemnificativă din punct de vedere militar, ambele tabere suferind pierderi minore. Adevărata cauză pentru care grecii au pierdut războiul a fost aceea că după bătălie n-au reuşit să se mai înţeleagă unii cu alţii şi, ca de atâtea ori, au căutat să se înţeleagă fiecare în parte cu inamicul. Or, să negociezi cu grecii care se duşmănesc între ei a fost întotdeauna o plăcere pentru orice invadator serios (ca şi pentru dna Merkel, de altfel). Bucuros de aşa pleaşcă, Antipatros a liniştit repede toate statele din nordul Greciei şi s-a îndreptat spre Atena, ştiind că apropierea unei armate face oamenii mai flexibili şi mai prietenoşi.

Negocierile au fost scurte, atenienii nu s-au întins cu vorba şi au aprobat din cap. Condiţiile erau doar trei: garnizoană macedoneană, agitatorii, în frunte cu Demostene, predaţi de urgenţă şi revizuirea constituţiei democratice ateniene prin introducerea unei clauze referitoare la proprietate. Potrivit acestei clauze, toţi cetăţenii cu o avere sub 2.000 de drahme îşi pierdeau drepturile cetăţeneşti – astfel, din 21.000 de cetăţeni, câţi s-au culcat seara, dimineaţă, la cafea, mai erau doar 9.000. Pe lângă faptul că erau mai puţini, deci reprezentau în sine o ameninţare mai mică, prezentau şi garanţia omului care are ce pierde. Democraţia ateniană era înlocuită de oligarhie.

Revenind puţin la zilele noastre, poate că singura dificultate întâmpinată de Uniunea Europenă este aceea că are de tratat cu un singur stat grec. Să fi fost şi acum mai multe, probabil grecii şi-ar fi plătit fără să crânească taxele, iar Acropola din Atena ar fi fost dominată de templul zeiţei Angela, care ar fi adăpostit o uriaşă statuie din aur a frumoasei doamne Merkel.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, sigur o să-ţi placă şi acesta:

Susţine Daily Cotcodac