Julius Constantinescu

În ziua de 27 februarie 272, când i s-a născut primul fiu, ofițerul Flavius Constantinus era probabil atât de beat încât, atunci când s-a dus să-l înscrie, lucrurile s-au desfășurat în felul următor: „Numele tatălui?”; „Flavius Constantinus”; „Și numele copilului?”; „Flavius Constantinus, mă, n-auzi?”.

Pentru cititorii noștri mai puțin duși la biserică, să notăm și numele mamei acestui micuț: Elena.

Ați ghicit deja despre cine e vorba: viitorul împărat Constantin cel Mare și, totodată, viitorul sfânt cu același nume. Despre ascensiunea sa la imperiu și despre bătălia de la Podul Milvius, primul blat din istorie în care biserica creștină îl amestecă pe Dumnezeu, am mai scris aici. Nu vom mai insista asupra modului în care Dumnezeu, în marea Lui bunătate, i-a luat la El pe toți rivalii lui Constantin, ci vom încerca să vedem cum a ajuns acest împărat care și-a schimbat zeii protectori ca pe ciorapi să le zâmbească astăzi babelor pioase de pe pereții bisericilor.

Așa cum am mai arătat, înainte de anul 312, anul bătăliei de la Milvius, Constantin nu manifestă nici un fel de interes pentru creștinism, mergând pe mâna unor zeități consacrate ca Sol Invictus sau Victoria. Mai mult, de teama lui Galerius (augustus maximus, cel mai mare dintre cei 4 împărați în funcție), pune în aplicare edictul de prigonire al creștinilor – e drept, fără prea mare zel, însă Biserica îl scutește ulterior de explicații de genul „așa erau timpurile, toată lumea făcea la fel, eu n-am făcut decât să execut ordinele”.

Prima viziune creștină a lui Constantin are loc în noaptea de dinaintea bătăliei de la Podul Milvius, când Iisus îi vinde, în vis, pontul să picteze o cristogramă pe scuturi, că Tac-Su e sensibil la chestii de-astea și e posibil să-l ajute. Am arătat deja (mă, ați citit textul la care v-am pus link mai sus, sau îmi răcesc gura de pomană aici?) că însemnele creștine pe care Constantin a ordonat soldaților să le picteze pe scuturi aveau, în realitate, menirea să le arate soldaților creștini din ambele tabere că e un împărat de care nu au de ce să se teamă. Ulterior, istoricii creștini Lactanțiu și Eusebiu, doi mincinoși patentați, aveau să vadă numai semne divine în ajunul bătăliei, cam ca nea Gigi înaintea unui meci decisiv al Stelei.

Suntem în toamna anului 312. Maxențiu, fostul împărat al Romei și scumpul său aliat, e mort. Constantin stăpânește deja jumătate din Imperiu și, ca un bun creștin, râvnește și la cealaltă jumătate, împărțită momentan între nou său prieten drag Licinius și Maximin Daia. Acesta este momentul în care Constantin intuiește că poate folosi în favoarea sa tensiunea latentă din sânul comunității tot mai numeroase a creștinilor. În februarie 313, Constantin se întâlnește cu Licinius pentru a complota nițel împotriva lui Maximin Daia și, printre altele, îl convinge pe aliatul său să acorde creștinilor compensații pentru pierderile suferite pe vremea lui Galerius.

Rubens – Convertirea lui Constantin

Rămas faimos în istorie sub numele de „Edictul de la Milano”, acest act (în fapt, nu a fost propriu-zis un edict) marchează, conform poziției oficiale a Bisericii, un moment de cotitură în istoria creștinismului. Și, în particular, în cariera personală de binefăcător al creștinismului a lui Constantin. În realitate, istoricii creștini exagerează importanța acestui act, atribuindu-i virtuți pe care nu le-a avut niciodată. În primul rând, nu pune capăt persecuției creștinilor, din simplul motiv că aceasta se sfârșise de facto în peninsula italică încă de la urcarea pe tron a lui Maxențiu, care a ignorat edictul lui Galeriu, cu toate riscurile, și de juro în anul 311, când însuși Galeriu, înainte de moarte, îi pusese capăt. Prin urmare, Biserica îi fură cu bună știință acest merit lui Maxențiu și i-l face cadou, din motive de PR, lui Constantin. Să mai notăm că același Maxențiu este cel care restituie proprietățile confiscate Bisericii, deci și acest gest reparatoriu al „Edictului de la Milano” era caduc. Ce s-a întâmplat, totuși, cu Maxențiu, că părea un tip de treabă?, veți întreba. Însuși faptul că n-ați auzit de el v-ar putea răspunde la această întrebare – după ce i-a lipit eticheta de „tiran”, Biserica l-a șters pur și simplu din istoria creștinismului, un rival ucis de sfântul Constantin neavând cum să fie un om bun, darămite un prieten al creștinismului.

Prin „Edictul de la Milano”, Constantin face într-adevăr un mare serviciu creștinismului, văzut pentru prima oară nu numai ca o religie tolerată, ci și ca una care se bucură de simpatia imperială. Folosul lui Constantin nu este defel mai mic, el intuind deja forța extraordinară a acestei religii și avantajele monoteismului și ale unei biserici organizate în fața politeismului dezintegrant. Un troc pe care Biserica nu s-a sfiit deloc să-l facă, chiar dacă pentru asta i-a călcat în picioare pe toți rivalii lui Constantin, în ideea că probabil Moise era nițel cam surd și n-a înțeles prea bine porunca a noua.

V-aș întreba dacă știți care e porunca a noua, dar n-aș vrea să cad în păcatul trufiei.