Julius Constantinescu

Mă cunosc cu tot soiul de ciudaţi: oltcitari, suporteri ai Universităţii Craiova, vreo doi miliardari închipuiţi şi unul pe bune, care circulă cu tramvaiul. Ăştia nu necesită internare şi, cu timpul, te obişnuieşti cu ei; mai greu îmi e să mă obişnuiesc cu oamenii excesiv de prietenoşi de care, odată ce i-ai cunoscut, nu mai scapi.

Prietenoşii au o capacitate extraordinară să se lipească de orice tip întâlnit în cale. În maximum zece minute de când te-au cunoscut realizează că au întâlnit un tip extraordinar (ştiu că pare ciudat, dar ăsta eşti tu) şi îi loveşte un entuziasm maladiv. Eu ştiu cel puţin doi astfel de prietenoşi. Primul a întâlnit un tip la o recepţie şi s-a întreţinut cu el în jur de cinci minute; a doua zi, cineva care-l văzuse vorbind cu omul l-a întrebat dacă-l cunoaşte. “E fratele meu!”, a răspuns prietenosul, uşor ofensat că mai există cineva în oraş care nu e la curent cu legătura lor de sânge. Al doilea l-a cunoscut într-un club pe Nicu Alifantis. După câteva minute, avea amândouă mâinile sprijinite de perete şi îl ţintuia între ele pe nefericitul Nicu Alifantis. Cu spatele lipit de zid, Alifantis încerca să se ferească de scuipatul pe care prietenul nostru îl împroaşcă atunci când vorbeşte, iar omul striga la el: “Băi Nicule, fii atent ce-ţi spun!”.

La cinci minte după ce te-au cunoscut, prietenoşii au deja câteva proiecte pentru tine. Simt că între voi există o legătură puternică şi realizează că împreună aţi putea face lucruri extraordinare. Nu admit refuz. Îţi zugrăvesc viitorul aşa cum tu nu l-ai visat niciodată. În practică, lucrurile stau mereu la fel: prietenoşii ştiu ce e de făcut, iar tu trebuie să faci.

Când te lasă nervii şi-i trimiţi la plimbare, se simt jigniţi, pentru că ei nu-ţi vroiau decât binele. Te vei simţi liber şi fericit, dar fericirea ta va sta la baza nefericirii altuia: curând, prietenoşii vor întâlni un alt om extraordinar. Universul are echilibrul lui ciudat.

Este aproape sigur că, atunci când moare un prietenos, undeva în lumea asta se naşte un altul. Îl recunoşti după faptul că, în loc să urle, îl bate cu familiaritate pe spate pe doctor şi-l întreabă: “Ce faci, doctore? Merge, merge?”.