Megami

Ca nepoată a lui Decebal (știu sigur că e unchiul, mi-a ieşit la quiz-ul “Ce ai fost într-o viaţă anterioară?”), am citit cu deosebită plăcere un articol care demonstra științific că “într-un trecut imemorial exista o singura limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, și care, printr-o serie de migrații și modificări, a născut toate limbile numite indo-europene, printre care și latina.” Cum sunt un cercetător care se respectă, precizez că, pe lângă articolul de mai sus, studiul meu se bazează și pe un crâmpei de înțelepciune populară – mai exact, anecdota cu doamna care, în durerile facerii, striga în franceză, fiind ignorată de doctor până în momentul în care și-a exprimat suferința în limba maternă. Așadar, dacă putem demonstra că două limbi au în comun cuvintele care ne sunt cel mai aproape de suflet, înrudirea lor devine un fapt evident și incontestabil. Pornind de la aceste premise, voi încerca să analizez în lucrarea de față originile comune ale limbilor română și japoneză.

Se știe că populația autohtonă a Arhipelagului Japonez este reprezentată acum de o minoritate etnică stabilită acum în nord, ainu, un trib cu trăsături caucaziene, cel mai probabil descendenți ai unui grup de tarabostes care emigraseră în urma unor nemulțumiri cauzate de sistemul de taxe și impozite impus de împăratul Traian. Primul indiciu care a dus la importanta mea descoperire lingvistică este existența în limba japoneză a verbului futte (formă continuă), care înseamnă “plouă” sau “scutură”. Dacă ne gândim că în limba chineză o metaforă pentru împlinirea fizică a sentimentelor de afecțiune și respect dintr-un cuplu era “nori și ploaie”, legătura dintre “plouă” din limba japoneză și omonimul din limba română nu mai necesită explicații suplimentare. În același registru semantic se încadrează și koi (“dragoste”, “pasiune”) sau substantivul propriu Umeda (în traducere, “câmpul cu pruni”), dacă luăm în considerare sensurile pe care vorbitorii de limbă română din Ardeal le atribuie substantivului prună. De asemenea, koi poate fi folosit și ca forma de imperativ a verbului “a veni” – din nou, foarte apropiat de românescul “am venit, coaie!”

Un alt exemplu ar fi verbul kuru (“a veni”), relația sa cu substantivul articulat din limba română (limbaj colocvial) putând fi explicată prin faptul că mișcarea implicată de ideea de venire nu ar fi posibilă fără contracția mușchilor fesieri. Oarecum mai îndepărtată, dar la fel de ușor de demonstrat, ar fi legătura dintre verbul kakaru (formă continuă kakatte, “atârnă”) și omonimul său, deoarece acțiunea pe care o implică verbul românesc, mai ales în cazul toaletelor de tip turcesc răspândite atât în Japonia, cât și în România, sugerează indubitabil un fenomen de suspendare.

Din motive de spațiu, mă opresc aici cu analiza, nu înainte de a menționa că proiectul de studiu va continua cu discuția detaliată a unor fraze complexe de tipul kurumi tare sabishii (“sos de nuci singuratic”).