Julius Constantinescu

Ca orice turist serios, înainte de a pleca de acasă am făcut un research pe net pentru a afla ce locuri trebuie neapărat vizitate în Bangkok. Fiind al treilea oraş din lume ca mărime, Bangkokul are o mulţime de locuri demne de vizitat, însă am reuşit să mă opresc relativ repede la două dintre ele, care mi-au părut, din poze, nişte locuri nespus de frumoase: Patpong şi Soi Cowboy. Desigur, faptul că ambele sunt Red light district ar putea naşte oarecare suspiciuni, însă vă jur că, atunci când le-am ales, arhitectura străzilor a prevalat.

O documentare temeinică presupune să parcurgi minimum câteva zeci de texte în care turişti din toată lumea îşi povestesc experienţa, însă vă asigur că nu este deloc o pierdere de timp, cunoştinţele dobândite în acest fel vă vor fi de mare folos. Altminteri, internetul abundă în relatări amare ale unor cetăţeni care au probat pe pielea lor proverbul-portdrapel al ghinionului: „Şi nefutut, şi cu banii luaţi”.

Înarmat cu aceste cunoştinţe valoroase, pe la 11 seara am coborât în holul hotelului şi am rugat un băiat de la recepţie să îmi cheme un taxi. Nu mă aşteptam să mă întrebe unde doresc să ajung, aşa că, după o scurtă ezitare, am indicat cu jumătate de gură Patpong – adăugând, stânjenit, că vreau să beau ceva. Minciuna asta jenantă m-a costat 5 dolari, fiindcă imediat am simţit nevoia compulsivă să-i înmânez o bancnotă. Asta ne-a ajutat pe amândoi să depăşim cu bine momentul penibil.

Taxiul m-a lăsat pe o stradă luminată ca ziua, forfotă de lume. Tarabe la care se vindea orice, de la şlapi chinezeşti la suveniruri, ligheane cu creveţi care sfârâiau în ulei, mâncare de tot felul, magazine cu vitrine luminoase – orice găseai în acest furnicar asiatic, numai ce căutam eu – să beau ceva, vă amintiţi – nu. Când am renunţat să mă mai uit după vitrine cu fete sau firme luminoase care să trădeze cluburi de noapte, l-am găsit după plăcuţele străzilor: Patpong 1 şi Patpong 2. Căci întreg cartierul roşu Patpong se rezumă la două străduţe paralele de 250 m, unite între ele, pe la mijloc, de o alee.

Ping pong bar, iei fata din galantar

Pentru început, am plecat într-o tură de recunoaştere. Strada din stânga, în întregime pietonală, are pe mijloc două sau trei rânduri de tarabe, pe partea stânga magazine, iar pe partea dreaptă câteva băruleţe prăpădite. Pare o zonă comercială ca oricare alta – deşi pipăiam cu privirea clădirile, nu izbuteam să identific vreun club de noapte. Abia pe la jumătatea străzii, printr-o uşă deschisă, am văzut nişte fete dansând în ring. Firma, deşi prăpădită, mi-a atras atenţia: stabilimentul era King’s Castle 2, cu referinţe foarte bune de la distinsa clientelă. Din câte îmi aminteam, sunau cam aşa: „Sunt serioşi, nu iei ţeapă”. În secunda imediat următoare aveam o fată înlănţuită de mijlocul meu, care mă îmbia să trec pragul acestui stabiliment serios, unde nu iei ţeapă. Turuia întruna şi mă împingea uşurel înăuntru. Am sfârşit prăvălit pe un fotoliu, cu noua mea prietenă pe genunchi şi cu o bere în mână.

Deşi cu referinţe atât de bune, King’s Castle s-a dovedit a fi de fapt o bombă modestă, compusă dintr-o încăpere nu prea mare şi nu prea curată, având în mijloc un ring de dans foarte îngust şi nişte fotolii înşirate de-a lungul pereţilor, plus o baie cu o singură cabină, care nici ea nu se remarca prin curăţenie. Cât despre atmosferă, necesita o cantitate de alcool pe care eu nu o băusem ca să ţi se pară cât de cât acceptabilă. Fetele de pe ring se mişcau fără nici un chef –practic, tot ce făceau ele acolo era să-şi ridice pe rând câte un picior, aşa încât păreau mai degrabă că aşteaptă la rând la toaletă -, iar cei câţiva ocupanţi ai fotoliilor nu erau nici ei prea entuziaşti. Singura cu poftă de muncă de-acolo era fata de pe genunchii mei. M-a îmbiat să-mi aleg o fată de pe ring; procedura o cunoşteam de pe net: urma să-i cumperi o băutură, reprezentând taxa de bar, şi să negociezi tariful direct cu ea. Mi-am terminat berea şi am ieşit, jurându-i că mă întorc mai târziu.

Cum refuzi un ladyboy: „Nu, coaie, mersi”

N-am făcut mai mult de câţiva paşi afară, că m-am trezit cu o mână grea ca o cazma pe umăr, iar o voce cavernoasă mi-a susurat în ureche: „Want a girl?” I-am îndepărtat cu delicateţe cazmaua şi am refuzat politicos: „No, thanks, I’m straight”. Nu a insistat, dimpotrivă: mi-a întors spatele, şi-a aranjat fusta şi s-a avântat în căutarea altui posibil client, căruia să-i ofere fata din el.

(Altfel, îi simpatizez şi nu pot să nu le admir optimismul, fiindcă transexualii şi nevestele sunt singurii oameni care cred că un bărbat se poate schimba.)

Până în capătul străzii n-am mai găsit nici un club, erau doar prăvălii. Patpong 1 se termina într-un bulevard mărginit de terase unde se bea bere şi tarabe cu mâncare. M-am plimbat în jos pe bulevard şi pe cele câteva străzi paralele cu aşa-zisul district roşu, şi senzaţia pe care am avut-o a fost că întreaga zonă seamănă mai degrabă cu Centrul vechi al Bucureştiului decât cu vreo destinaţie mondială a turiştilor sexuali.

Moşule, ce fraier eşti

Strada Patpong 2 avea să mai salveze însă ceva din reputaţia oarecum nemeritată a Bangkokului de capitală a sexului. Aici nu există nici tarabe, nici magazine, cluburile de noapte şi barurile se înşiruie unul după altul.
M-am oprit chiar la primul, aflat pe colţ: Pink. Nu-mi aminteam nimic despre el de la bibliotecă, dar, întrucât sunt un ziarist care îşi face în mod onest datoria, am intrat fără să preget. Iar curajul mi-a fost răsplătit pe loc, căci Pink, spre deosebire de bomba în care poposisem mai devreme, e un club cu aspect îngrijit, occidental (mă rog, aşa cred, că n-am văzut niciodată un club din ăsta în Occident; acolo n-am fost niciodată singur, iar unui bărbat însoţit se ştie că îi provoacă repulsie numai gândul că ar putea să intre într-o astfel de porcărie). Fetele erau îmbrăcate frumos, în uniforme de şcolăriţe (probabil erau chiar uniformele în care mergeau la şcoală dimineaţa), iar vreo două dintre ele arătau atât de bine, încât mai devreme sau mai târziu vreun neamţ imbecil le va lua de nevastă.

Dacă ar fi să fac un review al clubului Pink, l-aş rezuma aşa: „Sunt serioşi, iei ţeapă”. De ce spun asta? În primul rând, fiindcă toţi clienţii pe care i-am găsit acolo aveau acelaşi tipar: occidentali în vârstă, chercheliţi bine, genul ăla simplu de uşurat de bani şi abandonat în stradă pe urmă. Fetele, cu chef de muncă, îi încolţiseră câte două, trei pe fiecare şi cereau băutură şi prăjituri. Presupun că prăjitura era foarte scumpă, fiindcă, de câte ori fetele comandau asta, se înfiinţa cu ele la masă însuşi şeful stabilimentului, care nu ştia cum să-şi mai arate preţuirea.

În stânga mea, un neamţ mustăcios, la vreo 60 de ani, se întreţinea cu două fetişcane. El le comanda băutură şi prăjituri, ele îl ţineau fiecare de câte un braţ. Din când în când, îi dădeau cu linguriţa o bucăţică de prăjitură – dacă nu ne-am fi aflat unde ne aflam, ai fi putut jura că ajută un bătrân care nu se poate hrăni singur. La un moment dat, neamţul s-a dus la toaletă; trecând pe lângă mine şi văzându-mă singur, mi-a aruncat o privire triumfătoare.

Douăzeci de minute mai târziu, era singur la masă, privind în gol – fetele se prinseseră că nu mai e nimic de stors de la fraier şi se mutaseră la altă masă, unde noua vedetă a clubului primea omagiile managerului. Cu trei fete agăţate de el, şi ăsta arunca în jur priviri triumfătoare. La o masă liberă, cele două femei care debarasau mesele mâncau un rest de prăjiură rămas de la un client.

Tip-Top Lollipop

M-am cărat şi de aici, cu gândul să găsesc un lollipop bar. Citisem pe net că în barurile astea servirea este excelentă – mai exact, barmaniţa te serveşte pe sub tejghea. Cu ochii după vreun bar din ăsta, era cât pe ce să mă ciocnesc de o masă lipită de zid, în jurul căreia pălăvrăgeau, cu vocile lor inconfundabile, vreo opt ladyboys. Am salvat situaţia elegant, dând sărutmâna: „Hi, girls! How are you?” Le-am prevenit şi pe ele că sunt straight, însă de data asta băutura ne-a făcut să ne despărţim prieteni: eu fluturând mâna, ele fluierând apreciativ în urma mea. Da, ştiu că nu erau chiar femei, dar a fost singura oară în viaţa mea când am fost fluierat cu admiraţie, aşa că v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi respecta acest mic moment de glorie.

N-am reuşit să găsesc nici un lollipop bar – e posibil chiar să nu mai fie niciunul în Patpong, la cum merge treaba probabil se câştigă mai mult vânzând şlapi la tarabă decât servind sub tejghea. Strada Patpong 2 e plină în schimb de baruri obişnuite, la care nu era nici dracu’ în afară de două, trei fete ca vai de lume, aşteptând naiba ştie pe cine.

Singurul loc în care recunosc că n-am avut curaj să intru a fost în celălalt capăt al străzii, la „Fetish Club”, în zona exclusiv de ladyboys. Pumnul de oţel şi capacitatea de a face istericale mi s-au părut mereu o combinaţie letală.

Şi n-a câştigat, i s-a furat

Douăzeci de metri mai încolo, în bulevardul scăldat de lumină, n-ai ghici niciodată că eşti atât de aproape de o zonă cunoscută în întreaga lume drept destinaţie sexuală. Habar n-am cum era altădată, dar astăzi turiştii sexuali nu dau deloc buluc în Patpong. Şi, la drept vorbind, nici n-ar avea de ce, căci cu greu v-aţi putea imagina fete mai urâţele, mai triste şi mai lipsite de chef decât cele pe care le-am văzut acolo. Cât despre celălalt mit, că sunt ieftine, luaţi-vă gândul: fără 100 de dolari în buzunar nu dai nici bună seara, darămite să mai faci şi puţină conversaţie.

Taximetristul care m-a dus înapoi la hotel era foarte încântat de naţionala de fotbal a României. Mi-au trebuit cincisprezece minute să dezleg misterul: credea că Hagi încă mai joacă.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, ar fi frumos să-ţi placă şi ăsta:

Susţine Daily Cotcodac