Ovidiu Raeţchi,
deputat în Colegiul 4 Dispora

Într-un moment de rătăcire al vieții – ceva gen Dante – am ajuns, printr-un accident regretabil, într-un hotel all-inclusive. Să nu mă alint: la început părea OK – știți povestea. Lucrurile au căpătat o dimensiune gravă când am înțeles că în jurul hotelului, pe spații infinite, boreale, rusești, totul era pustiu: hic sunt leones.

Și, unde nu e civilizație, nu e nici comerț cu amănuntul – așadar nici posibilitatea de a achiziționa banala sticlă de Pepsi Light (2.5 litri) în absența căreia, din rațiuni psihologice insuficient de clare, mă lupt cu insomnia: prezența conceptuală a sticlei acolo, pe noptieră, cu amestecul sau liniștitor de cofeină, zinc și stronțiu vindecă, de bună seamă, orice angoasă.

În prima seară, luat pe nepregătite, dezarmat sufletește, am dat să ignor problema, să dorm cumva; evident, după o oră de răsuciri, melancolii, discursuri imaginare, m-am ridicat deshidratat și trist, am început să caut febril vreun buzunar secret al mini-barului (doar Sprite, Fanta, bere – nimic serios), apoi am coborât în holul hotelului din pustietate, unde trei ceaiuri negre, sleite cu zaharină – palidă copie a originalului inaccesibil – m-au ajutat să trec cumva, chinuit, noaptea.

Dimineață mi-a devenit clar că lucrurile nu puteau continua așa: Aut Pepsi, aut nihil. Am studiat atent terenul: interiorul hotelului, exteriorul, anexele. Potențial exista: nu mai puțin de patru dozatoare de unde îți puteai procura, între altele, Cola Zero. Dar obstacolele se anunțau dificile, pentru că obiectivul meu nu era să beau într-o veselie, ci să obțin, transport și depozitez în cameră o cantitate de 2.5 litri de Cola Zero pentru scena somnului. Ori acest deziderat intra în conflict decisiv cu regulamentul hotelului, care stipula tăios pe afișul din față liftului, într-o germană intuibilă: “Nu urcați cu băuturi în cameră!” (principiu sacru, m-am gândit eu, al all-inclusivului: consumi oricât în spațiile regulamentare, dar nu ai voie să faci rezerve!). Iar liftul era, desigur, păzit de un bellboy aparent zaharist și euforic – în care simțeam însă potențialul unor priviri vulturești dacă era vorba de aplicarea riguroasă a regulamentelor.

Trebuia așadar să procedez organizat, temeinic și cu mare băgare de seamă. Am început prin a întocmi o lista minuțioasă – Locația dozatoarelor de Cola Zero, vulnerabilități și provocări:

a. Barul din hol. Deservit de doi chelneri și doi ucenici. Vigilenți. Trebuia să aștepți la rând și să spui tare, strigat, insistent: “Cola Zero, please! Zero!” (altfel îți puneau, cu răutate, Cola clasică). Avantaj: apropierea de lift, doar vreo zece metri.

b. Barul de la restaurantul pentru prânz. Acces neîngrădit și nesupravegheat la dozator -€“ o minunăție. Problema: se află în exteriorul hotelului, cam la 50 de metri de lift – spațiu plin de martori incomozi, gata oricând să te denunțe.

c. Barul de la restaurantul de seară. Acces neîngrădit – dar supravegheat – la dozator. Distanță rezonabilă în raport cu un lift lateral. Era, în principiu, punctul ideal pentru o lovitură importantă.

d. Barul de noapte. Acces neîngrădit – dar supravegheat – la dozator. Distanță foarte mare (80 de metri) față de lift. Avantaj: acționai pe întuneric, într-un moment în care personalul era obosit și ușor de tras pe sfoară.

Trebuia să mai iau în calcul trei variabile importante:

a. Paharele. Erau mici, de sticlă.

b. Reglajul dozatoarelor. Lent – abia curgeau, poate renunți de plictiseală. Multă spumă care îți luă ochii. Dura o jumătate de minut ca să obții un pahar bine umplut – perioadă în care puteai deveni suspect.

c. Ipoteza de lucru a paharelor duble. Puteai, teoretic, să țintești la două pahare, indicând vag, din ochi, un prieten imaginar leneș, care te așteaptă însetat în zare. Câștig dublu, risc dublu.

Trebuia, înainte de toate, să-mi fixez, matematic, un obiectiv. Am ales, din superstiție și calcul rece, 12 pahare pe zi – cam de atâtea era nevoie pentru a izbuti să aduni, cărând toată ziua ca o furnicuță, conspirativ, cu simțurile încordate, 2.5 litri de Cola pe care în lumea liberă îi cumperi cu un euro și ceva.

Am împărțit cele 12 pahare în obiective zonale: două de la barul din hol, două de la masa de prânz, patru de la masa de seară, patru de la barul de noapte. Am luat două sticle mititele de apa din mini-bar, le-am vărsat fără scrupule în chiuvetă și le-am pitit în buzunarele mai largi ale unei jachete de vreme rea.

După o scurtă supraveghere operativă, am început să acționez: umblam de la un bar la altul, absent, apăsat de spleen, înfofolit cu jacheta în plină arșița și-mi umpleam câte un pahar sau două de Cola Zero – cu o figură vădit constructivă, care inspira încredere și seriozitate nemțească, cam în manieră lui Iohannis – apoi, fulgerător, mă retrăgeam, din nou abătut, la o masă aparte, răsfoind plictisit o carte cu coperte mari, în umbră căreia, când eram sigur că nu sunt privit, turnam paharele în sticlele de plastic. Apoi, cu sticlele ascunse în buzunarele largi, plecam hotărât înspre cameră, privind rece, fără remușcări, în ochii bellboy-ului căruia nici prin cap nu-i trecea ce operațiune vasta și ilicită se desfășoară sub nasul lui. Îmi deșertam comoară într-un vas amplu, îmi trăgeam puțin sufletul – și reveneam în acțiune. Ziua de vânătoare se încheia după vreo zece raiduri de acest gen. Dormeam neîntors.

Nouă zile a durat, parcă, această perioadă de nelegiure din viață mea. La sfârșitul lor eram alt om: îmi lăsasem barbă, eram ars de soare și vânturi, căpătasem vedere noctura, devenisem dârz, ager și iute de picior, adulmecam pericolele doar din vaporii de aer. Când, după atâta recluziune, am ajuns, în sfârșit, în mijlocul civilizației și am intrat în primul magazin condus după vechile legi ale firii, am privit cu mila bunului sălbatic spre vânzător: “Sarmane Yorik, dacă eram acum la all-inclusive, sticla aia de Pepsi nu mai era de mult acolo”.