Cms

La blocuri s-a aciuat de vreo trei ani un motan negru, cu blana lucioasă, puţintel mai îndesat decât confraţii săi şi cu un cap mare şi rotund, în care sclipesc doi ochi galbeni şi maliţioşi, ca de drac. A căpătat numele de Aghiuţă.

Iarna asta, cu toate că nu a fost atât de frig ca în alţi ani, pisicile au fost mult mai insistente cu cerşeala, aşa că maică-mea ajunsese să hrănească bietele mâţe rebegite de frig cu parizer de pui, de două ori pe zi, parizer hăpăit cu mare poftă.

Într-una din zile, când mă întorceam de la cumpărături, mă întâmpină motanul cel negru, mieunând jalnic şi şchiopătând cu lăbuţa dreaptă din faţă. Îi spun mamei, care se apucă să-l căineze pe bietul animal, apoi iese pe balcon şi-i serveşte numai lui o porţie generoasă de parizer.

Scena s-a repetat vreo câteva zile la rând, mieunăturile jalnice umplându-ne de durere sufletul generos de iubitori de animale. S-a pus la un moment dat problema dacă să nu ducem motanul la veterinar, de teamă că lăbuţa era fracturată. Altfel, din afară, nu se vedea nimic în neregulă cu ea. Din fericire, după câteva zile Aghiuţă a început să meargă pe toate cele patru lăbuţe, aşa că ne-am liniştit.

Peste încă o săptămână, îl vedem din nou şchiopătând şi mieunând jalnic. De data asta şchiopăta, sărmanul, de lăbuţa stângă.

― Auzi, mă întreabă mama, data trecută nu fusese cea dreaptă?

― Nu se poate, zic eu. Tot asta a fost, uite ce bine merge pe cealaltă.

― Blegul de el, cum îl mai bat pisicile, îl compătimeşte mama din nou, apoi aleargă să-i servească altă porţie generoasă de parizer.

A doua zi, mă întâlnesc din nou cu motanul. Nu mă observase, stătea cu fundul pe un capac de canal încălzit, cu spatele la mine. Mă apropii şi văd că se uita cu mare atenţie la ceva aflat la distanţă în iarbă. Vrabia a scăpat la limită, cu coada smotocită, dar Aghiuţă – Fulger Negru a parcurs cei cinci metri dintre el şi prada sa într-o clipită.

Apoi motanul m-a văzut. S-a întors spre mine, şi-a ridicat lăbuţa dreaptă din faţă, şi-a adus aminte de ceva şi a pus-o jos, apoi a ridicat-o pe cea stângă, după care s-a apucat să şontâcăie şi să miaune cu jale, de ziceai că se întorsese rănit din război.

Nu spun nimic. Ajung acasă şi ies pe balcon. Dedesubt, motanul s-a şi înfiinţat, lingându-se anticipativ pe bot. Iau o petardă rămasă de la Revelion, o aprind şi o arunc afară. Pocnitura răsună în tot parcul dintre blocuri.

― Ce s-a întâmplat?, apare mama speriată din sufragerie.

Îi arăt motanul negru, deja departe, care sare gardul parcului, goneşte peste drum şi se caţără pe burlanul primei case ieşite în cale, agil ca o nevăstuică, până sus în pod.

― Minune! S-a vindecat Aghiuţă!