Monica Ionescu

***
Pe 24, sătule de ultimul cartof din casă, cu o sete cumplită, că până la urmă am riscat şi am băut apa de la robinet, fiartă de soră-mea, preventiv, să nu ne otrăvim aşa rău, am plecat spre Casa Albă, să-i recuperăm pe cei dintâi părinţi-liberi. Pe drum ne-au percheziţionat câteva gărzi patriotice, dar amabile, care ne-au avertizat să avem grijă la terorişti.

Am ajuns în Centru, nişte cetăţeni destul de (bine) “făcuţi” ardeau nişte cărţoaie imense cu poza Tovarăşului, am apucat să văd că pe una scria “Omagiu multstim … ”, aproape de Casa Albă alţi cetăţeni stăteau sub Statuia Libertăţii (!!) şi fraternizau cu soldaţii (mai mult cu ăia care învăţaseră carte, fireşte, de la mama) la un bidon albastru, imens, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind bidonul de vin al lu’ tata. Agăţat de statuie, în liniştea instalată brusc, tata dãdea indicaţii: “Feli, Feli, zi-le ceva mamelor!” M-am uitat de jur împrejur, da’ pe mama n-am văzut-o, imediat însă a pârâit un microfon şi-am auzit o voce cunoscută: “Dragi mame”… Era ea. N-am mai auzit nimic, fiindca mulţimea de sub balcon, după această preţioasă maximã, începuse să tropotească şi să aplaude în draci, urlând “Li-ber-ta-te”, şi tot aşa. L-am tras pe tata de mâneca paltonului şi el, bucuros, ne zice: “E, asta-i nevastă-mea!” Când şi-a dat seama că suntem noi, ne-a invitat să o aplaudăm, să-i dăm curaj, că de trei zile ţine mulţimea acolo, să lupte cu teroriştii.

Am înaintat uşor sub balconul de unde unii începuseră să arunce alte cărţoaie tip “Omagiu”, motiv pentru care mama, care reuşise să ne observe cum agitam mâinile şi fularele, mai ales eu, a comandat brusc: “Da’ mai ho, dom’ne, cu cărţile alea, că-mi omorâţi copiii”, toată treaba fiind rostită la microfon. La acesta profundă constatare, mulţimea a început iar să o aplaude frenetic şi să tropotească din picioare din ce în ce mai abitir, aclamând, încă o dată, “li-ber-ta-te! jos Rasputin! moarte dictatorului!”. Văzând că tovarăşii nu se opresc din aruncat cărţoaiele şi temându-se, cumva, pentru viaţa noastră mai mult chiar decât pentru imaginea sa de Ana Ipãtescu, mama s-a decis să punã capãt luptei cu teroriştii.

În fine, am reuşit să ne reunim; tata ar mai fi stat puţin la Revoluţie, dar nu mai avea vin, s-a smuls din braţele soldaţilor cu greu, dar cu promisiunea să revină cu alt bidon, de data asta de Hamburg, bun al naibii; ne-am dus la maşina plină de benzină, ascunsă în spatele magazinului Omnia, şi-am plecat spre casă.

Deşi eram disperaţi de foame, chiar dacă acasă aveam de toate, oboseala a înfrânt, iar mama a renunţat să ne furajeze, drept pentru care am furat o glucoză, chiar la îndemnul soră-mii, şi am imparţit-o cu ea frăţeşte, eu trei sferturi, ea restul, am clefăit-o până mi s-au înnodat fălcile şi mi s-a făcut rău, apoi am adormit.

***
Nu ştiu cât era ceasul, era oricum noapte. Pom n-aveam, din cauza teroriştilor arabi , la ţară nu plecasem, cã era Revoluţie, de mâncare, aveam de toate. Ai mei se treziseră şi făceau bilanţul victimelor. Mama îşi revenise, chiar începuse să învârtească într-o oală, am descoperit că gãtea mămăligă.

Pe masă aşezase nişte varză acră, dreasă cu puţin ulei, ca să facem economie. Tata luase o gustare, avea buzele mov. Brusc, mi s-a revelat. Era Crăciunul!

Rupea de ziuă. Ne aşezăm la masă, în tăcere. Răstoarnă mama mămăliga pe un fund, aşteptăm să se răcească puţin, ca e Revoluţie. Stăm. Tata e calm, conspirativ – admirativ. Mama, obosită, eroinã. Sor’mea, responsabilă.

Ne uităm la mămăligă. Mai ales tata. O fixa, aşa, cu privirea pierdută. Icneşte generos, se uită la mama şi îngaimã trist: “Feli, d-aia ne-am luptat noi cu teroriştii? Să mâncăm mămăligă??” şi ia fundul, se duce în balconul din faţă şi, într-un gest eroic, de la etajul şase unde stăteam, jbang, cu mămăliga pe linia de tramvai.

Emoţionat, ne lumineazã: “Plecăm la Coţuşca, să mâncăm primul porc liber!”