Monica Ionescu

Mai zilele trecute am găsit o ofertă la un curs intensiv care îmi oferea şansa nesperată de a-mi găsi şi eu, în sfârşit, guru-ul pe care l-am căutat dinainte de a mă naşte, ca să pot face faţă cu succes provocărilor legate de postările pe FB, simţindu-mă foarte des în impas fiindcă nu ştiam ce statusuri inteligente să pun. Toată treaba era foarte ieftină, gratis chiar, şi, la sfârşit, mi se elibera şi un certificat recunoscut de Ministerul Muncii.

Zis şi făcut! Am trimis pe o pagină de fb aplicaţia completată şi am primit un feed-back extrem de rapid, în sensul că fusesem printre primii înscrişi, de fapt singura.

Cursul era online şi, la final, în afară de diplomă, urma să mă aleg şi cu un mentor care să-mi lumineze calea când şi când şi mai ales când sunt în impas de citate şi alte chestii înţelepte care ţin de metafizică transcendentului… sau aşa ceva.

Dialogurile au început rapid. Mi s-a explicat că mergem pe metoda socratică. Socratică? Mmm… în fine, n-am făcut multe nazuri. Am înţeles, în cele din urmă, că treaba asta merge cam aşa: pun o întrebare şi mi se răspunde în aşa fel încât să-mi vină imediat să mai pun o întrebare şi tot aşa, până ajung singură la răspunsul pe care îl căutam iniţial. Simplu, hă?

Am început. Nu ştiam cine-mi răspunde, puteam doar să sper că acea persoană va deveni şi mentorul meu!

– Maestre, am întrebat cu toată sfiala tastelor, ce este adevărul?

– Adevărul este… “care este adevărul? Pe ProTv, romanii au talent, pe TVR, n-au”!

– Dacă e aşa, am spus, atunci cum se explică timpul?

– Eh, draga mea, cum să-ţi spun… “De o vreme-ncoace, simt/Că fugim de zile lente/Ne plângem că n-avem timp/ când, de fapt, n-avem momente”.

– Aha, am reuşit să îngaim cu tasta #. Păi bun, şi-atunci cum rămâne cu fericirea?

– Mmmm…grea întrebare… “(…) fericirea nu e egoistă. Fericirea e când o împarţi cu alţii.” Sau, mai bine zis, fericirea este “momentul ăla când eşti tu cu tine… ca să fie bine”, mă-nţelegi?

– Dar despre zei, despre zei ce să credem?

– Măi, cum să-ţi spun. Aici sunt mai multe variante. Uite eu, de exemplu. Mai ieri îi ziceam lu’ Bergoglio (fostu’ meu coleg de şcoală) “Te pup, PAPA!” iar el mi-o aruncă “Nu o ardeţi cikalaka, fiţi români şi mulgeţi vaca!”, ce era să fac? Aşa că, adevărat îţi spun: “Românii au icoane”!

– Şi, în sfârşit, dacă-mi mai permiteţi una…

– Da, drăguţă, zi!

– Dacă aş întreba “cine eşti tu”?

– Ei, draga mea, iată că a venit şi finalul cursului nostru. Văd treaba că ai înţeles perfect în ce constă maieutica şi, practic, singură ţi-ai dat răspunsul, ajungând la adevãrul pur. Dar, în fine, ca să nu te fierb: “ eu sunt un pescăruş”! “(…) Pescăruşul nu se-mpuşcă/ Nici nu poţi să-l ţii în cuşcă!”.

– Ah, pot adăuga şi eu ceva la asta?, scriu emoţionată şi continui: “nici nu latră, nici nu muşcă”, !

– Mda, bună asta, o s-o folosesc mâine, la Zu!

– Mulţumesc, maestre, am tastat şi eu cu delicateţe. Şi diploma? Când pot să vin să o ridic?

– “Schele, gândurile mele şi nori”, m-a anunţat chatul.

Mentorul meu dăduse sign out, transgresând tehnologia idiopatică a vremilor ăstora fulgurante ca văpaia în ochii copilului care-l surprinde pe Moş Crăciun. E bine când e bine.

By Mihai Morar, desigur.

–