Cms

Fata se uită la mine pe sub gene, zâmbind cu subînţeles. Până şi un fraier s-ar fi prins că e invitat să intre în casă. Ca să înlăture orice îndoială, mă apucă de mână şi mă trase încetişor dincolo de uşă. Am traversat apartamentul până în dormitor lăsând în drum, ici şi colo, cam toate hainele pe care le aveam pe noi. Tocmai mă pregăteam să plonjez în patul de dimensiunile unui bazin olimpic, când dinspre hol se auzi o voce groasă, de camionagiu abrutizat:

– Am venit acasă, draga lu’ tata. Unde eşti, piersicuţo?

Uşa de la intrare se închise cu un zgomot infernal. Eram prins ca un şoarece în capcană.

Am sărit ca ars din pat. Sunt singur-singurel sub plapumă, iar de afară se aud nişte troznituri înfiorătoare, parcă se rup în două trunchiuri uriaşe de copaci. Ceasul arată opt dimineaţa! Drăcia dracului, cine n-are ce lucra sâmbătă, la ora asta?

Mă uit pe fereastră. Pe aleea care dă în parcarea din spatele blocului, un ţigan demontează televizorul aruncat acolo cu o zi înainte, în căutare de componente metalice. Omul e îmbrăcat rufos, aripile paltonului subţire şi murdar îi flutură în vântul rece de ianuarie ca mantia unui super-erou falimentar. Stă ciucit lângă epava televizorului şi crapă tacticos carcasa de plastic, cu nesimţirea pe care i-au dat-o sărăcia şi certitudinea că e singurul căruia îi pasă de soarta lui.

Nimeni nu iese să-l apostrofeze pe perturbatorul liniştii publice, deşi sunt convins că hărmălaia a trezit deja jumătate dintre locatari. Cum limita superioară a curajului meu se opreşte la altoirea francezilor subdezvoltaţi prin trenurile patriei, mă resemnez să lansez urări telepatice de bine de după perdea. Deodată răsună o bubuitură, însoţită de o străluminare scurtă: o petardă explodează lângă ţigan. Acesta zvâcneşte zăpăcit de lângă televizor, se uită în jur, apoi la ferestrele blocului. Nevăzând mişcare, se întoarce la obiectul muncii sale.

Poc, poc, poc! Trei petarde explodează lângă el, încadrându-l ca pe un avion prins în tirul antiaerianei. Omul se aruncă speriat într-o parte, se împiedică, se rostogoleşte şi reuşeşte cumva să se pună pe picioare, luând-o la fugă cu tot cu paltonul său fluturător, până dispare după colţ.

De undeva din bloc se aud urlete victorioase, ca în filmele cu indieni. Războinicii specialişti în aruncatul cu petarda sunt copiii de la etajul doi, cei care ţipă pe afară după-amiaza, exact atunci când îmi fac eu somnul de frumuseţe. Cât i-aş mai urechea pe micii ticăloşi…

Toate lumea iese pe balcon, să vadă ce se petrece. Toată lumea, inclusiv tatăl piersicuţei. Profit de ocazie şi o şterg, mulţumindu-le în gând acestor îngeraşi de copii care dau cu petarde.