Alina C.

Într-o vară, când prietena mea, Lore, a ieșit din tură de noapte de 12 ore, sâmbătă, dis-de-dimineață, am întrebat-o dacă vrea să mergem la o petrecere. Chioară de somn, zice da. Am luat-o pe sus și-am plecat repede către gară, îndreptându-ne cu biletele în mână către trenulul personal. Petrecerea era în Pitești.

Am luat trenul până în București, iar de-acolo un microbuz. După-amiază târziu eram în Pitești. Urma să ne întâlnim cu un vechi prieten de chat, atât de vechi încât simțeam că deja ne cunoaștem. Totuși, nu l-am recunoscut când a venit să ne culeagă din centrul Piteștiului. Era chiar drăguț, o bomboană de băiat.

Ne-a arătat frumusețile orașului, de-o parte și de cealaltă a străzii principale de promenadă, apoi am luat-o la pas către casă, în celălalt capăt al orașului. În 10 minute am ajuns, mergând pe jos. Am salutat o mămică uimită, cu privirea aceea nehotărâtă de „uite ce-a adus pisica noastră acasă”. Să fie mândră de fiu-său, să-i ardă vreo două scatoalce?

Ne-am împrospătat puțin, el după muncă, noi după mica noastră excursie de câteva sute de km și am pornit agale către petrecere, în alt colț de oraș, tot pe jos. Am ajuns în 15 minute pentru că am făcut un ocol prin centru.

Petrecerea s-a dovedit a fi un succes, într-o casă proaspăt construită. Jos se dansa, sus era băutura. Noi fiind un pic obosite, n-aveam chef de dans, muzica nu era pe placul nostru. Oamenii de sus, de la mansardă, păreau mai prietenoși, ascultau acorduri delicate de rock, risipiți pe jos, direct pe dușumea. Admiram luna pe fereastră – suflete sensibile. Știu că am încercat să facem și câteva poze, aici în Pitești se vedeau stelele pe cer, nu ca în orașe.

Deși bătusem atâta drum special pentru petrecere, ne-am declarat învinse destul de repede, pe la vreo 2-3 dimineața, și cavalerul nostru ne-a condus acasă, în camera surorilor lui, plecate în vacanță, perete în perete cu camera mamei sale.

Ne-am trezit devreme, trebuia să prindem trenul înapoi. Am avut parte de un mic dejun de vis: o minunată omletă cu (multă) ceapă și roșii, ceai și cafea, toate pregătite de gazda noastră masculină, secondat de maică-sa, puțin încruntată: „Dragă, dar fetele astea n-au și ele casă?” Am impresia că bunul nostru cavaler nu apucase să doarmă mai mult de două-trei ore, având timp să pregătească toate acele bunătăți pentru noi, folosind în acest scop toate vasele din bucătăria maică-sii.

Am păstrat caldă amintirea acelui mic dejun întregul drum. Ne-au dat și lacrimile, de câte ori sughițam. Regretăm și acum Piteștiul, nu ne-am mai întors niciodată acolo, nici eu, nici Lore.