Alina C.

Ca orice dependent serios de chat, am lucrat mult timp prin internet-caffe-uri. Programul era foarte lejer, de obicei zi-lumină. Începeam la ora 9, terminam pe la 6-7 seara, pentru un salariu simbolic.

Așadar am practicat chat-ul sub aproape toate formele sale. Am început cu chatul de pe pagina ProTv, apoi m-am inițiat în mIRC, am vizitat msn-ul de la hotmail, dar nu mi-a plăcut deloc, apoi yahoo messengerul, apoi hi5. Și în a șasea zi a fost facebook-ul, apoi Dumnezeu s-a odihnit.

În afară de chat și ziua de salariu, mai aveam două distracții: colegii mei și clienții.

Colegii mei erau consumatori olimpici de alcool. Practicând acest sport cu toată seriozitatea, era foarte greu să-l bagi pe vreunul sub masă fără a folosi cantități industriale. Pentru astfel de ocazii, organizau mici petreceri private în grădina din spatele caffe-ului cu ”amicii de pe net” – în general, zmeii canalelor de mIRC, adică niște copilandri plini de ifose.

Petrecerea începea cu o comandă de pizza Diavolo, cu trei nații de ardei iuți, ultra-iuți și sos picant. Eu primeam bonus o zi liberă și mă chemau seara, la spartul petrecerii, ca să închid șandramaua. Adunam cutiile cu pizza, cu tot cu ardei, le aruncam lângă maldărul cu sticle goale de bere și vodcă, să nu cumva să se otrăvească cineva din greșeală, și recuperam chatuiala pierdută în ziua respectivă.

Într-o seară însă, maldărul de cutii de pizza și sticle goale a început să miște. M-am speriat așa de tare încât am devenit incoerentă pe irc. Nu aveam telefoane mobile, n-aveam pe cine suna, colegii mei erau la odihnă intensivă după astfel de aventuri dăunătoare sănătății, iar clienți nu mai aveam. Am scris repede adresa caffe-ului pe net unor amici și am lăsat cu limbă de moarte: ”Dacă după 5 minute nu am scris nimic, trimiteți poliția”.

În vârful picioarelor și tremurând ca varga m-am dus să văd ce este, știind că n-avem nici pisici, nici câini. Bunii mei colegi uitaseră un amic acolo, aproape de comă alcoolică. A mormăit ceva și a picat lat la loc. Nu s-a mai clintit.

Am zis repede pe irc că-s ok și să aștepte cu poliția. M-am dus iar să inspectez. L-am zguduit, am strigat la el, nimic. Mă uit mai bine, n-avea nici papuci. Am căutat toată curtea, grădina, în caffe, nici urmă de papuci. Într-un târziu m-am plictisit și am decis să nu-mi mai bat capul. Habar n-aveam cine e, unde stă, nu-l puteam duce nicăieri desculț, strada noastră era pietonală și nu puteam aduce taxi. În plus era vară, cald, i-am pus sub cap niște cârpe de șters praful din debara, am încuiat și am plecat acasă.

Pe la opt dimineața, a doua zi, s-a trezit unul din colegii mei, a văzut că are niște papuci în plus și și-a amintit ca prin ceață de puștan. S-a dus repede să-l recupereze din grădină.

Când a ajuns la caffe, puștiul se trezise, se adăpase direct de la robinetul din baie, își dăduse drumul la un calculator și sporovăia fericit pe chat, ignorând sticlele de alcool rămase nedesfăcute. Întreba pe toată lumea dacă n-are cineva niște șlapi de prisos, c-or fi îngrijorați ai lui.

Cu toate că și-a recuperat șlapii, s-a dat greu dus de-acolo: prinsese pe mIRC niște gagici din America – la ele era numai bine, miezul nopții.