Simona Catrina

Era o zi frumoasă de vară. Păsărelele ciripeau pe ram, iar Mirela tocmai se culcase cu soțul verișoară-sii. Acum, nu remușcările o țineau pe ea cu ochii ficși în operculii lustrei, ci constatarea postludică a unui cataclism sexual: Florin ăsta – care își aduna maioul de pe covor cu o mână, iar cu cealaltă scotea din gură o scamă de proveniență misterioasă (probabil capturată când încă îi mai pupa ei sutienul, deoarece nu reușise să i-l desfacă) – era un amant jalnic. În care și cuvântul “amant” era un deserviciu adus noțiunii în sine.

Mirela e o femeie care obișnuiește să ne spună tot ce face. Între mintea ei și laringe, nu există nicio ușă, deci dacă se omogenizează vreun gând la etaj, el se rostogolește până-n gât și de-acolo afară, printre cafelele noastre. Aceasta fiind procesul tehnologic al confesiunilor ei în general, nu ne-a fost greu să aflăm că, de vreo câteva luni, realizase că soțul ei nu-i spune nici „noroc” când strănută. Și deci, printr-o analiză silogistică, a ajuns curând la revelația că e un partener de sex și de viață foarte egoist. De la un tip care nu-ți dă o palmă după ceafă când te îneci, în fond nu te poți aștepta să te care-n brațe spre alcov și să te-nmmoaie-n trandafiri.

Asta a coincis cu observația că (exemplu la întâmplare) verișoară-sa a avut un noroc chior în căsnicie. Că Florin e genul care face flotări și, în general, e foarte atent la detalii. Și miroase frumos, a avut ea ocazia să constate când el s-a aplecat să-i mai toarne cafea – deoarece, spre deosebire de mocoșitul ei de-acasă, ăsta observă când i se termină câte ceva în cană.

Într-o zi, pe când soțul ei intrase-n baie și de-atunci nu-l mai văzuse nimeni, Mirelei i se umplea paharul căsniciei pe măsură ce i se golea paharul cu bere. Știa că Florin, soțul vară-sii, era plecat cu unul la pescuit. Mai întâi, a sunat-o pe ea totuși, ca să fie sigură că a rămas acasă (acolo era, se uita la Măruță și mânca niște fistici), apoi l-a sunat pe el: “Alo? Florin? Ce faci, mă?”. Marțea imediat următoare, el a venit la ea și toate hainele s-au zburătăcit prin casă – mai puțin sutienul ei, cum vă spuneam, a cărui copcă a rămas o enigmă.

Venit la ea în grabă și descheiat la toate principiile, Florin își uitase acasă, pasămite, taman consacrata-i atenție la detalii, altfel Mirela nu-și explica de ce el n-a reușit să observe, pe tot parcursul celor 24 de secunde de sex, că ei i-au lipsit cam două minute jumate ca să atingă decibeli extatici și faza în care să-l considere un furnizor de cât de cât orgasm.

Adevărata greață filosofică a venit abia a doua zi, când Mirela ședea singură, trăind în cercul ei strâmt, și vară-sa a sunat la ușă cu dracii vâlvoi și-o tahipnee soră cu moartea, fiindcă boul de Florin se spovedise la nevastă-sa – semn că vărsăturile lui postludice s-au sincronizat perfect cu ale ei.

Evident, incendiul aoleo-urilor a pârlit toată familia, a aflat și soțul Mirelei că s-au petrecut niște interacțiuni seminale între nevastă-sa și neamurile ei prin alianță, deci a împachetat și-a ieșit pe ușă, nu înainte de a-i ura s-o vadă cheală și grasă.
Mirela e o fată cu care am copilărit și, pe vremea când jucam “Rațele și vânătorii”, ea era întotdeauna rață. Nimic din molătatea ei de-atunci nu prevestea iscusința furișărilor de mai târziu. După ce-a lăsat-o soțul, fermecătoarea și-a valorificat libertatea. A locuit cu tot felul de bărbați pe care i-a înșelat cu tot felul de bărbați diferiți de ei. Avea, cred, o zgaibă oftalmologică, deoarece întotdeauna părea că vede mai bine la distanță decât aproape. Omul din casa ei îi usca nervii, cel din casa alteia îi lubrifia la loc.

– continuarea, la ora 12 –