Cms

În urmă cu trei ani, pe strada noastră a apărut un căţel necunoscut. Negru, flocos şi foarte tăcut. S-a aciuiat pe lângă cârciuma din capătul străzii, unde mânca resturile de la mese şi-şi ostoia setea de cunoaştere asistând la discuţiile filosofice ale muşteriilor aflaţi într-o stare avansată de introspecţie kantiană şi avânt epistemologic. Se culca abia după ce-i conducea, plin de demnitate, pe admiratorii lui Galileo care, sprijinindu-se unul pe altul, verificau într-un mod intim şi destul de oniric celebra expresie referitoare la planeta de sub picioarele lor, „E pur si muove”.

O vreme lucrurile au mers aşa. Căţelul s-a dovedit la o inspecţie sumară a fi o căţeluşă, care a primit numele de Sonia, după cel al bunicii patroanei cârciumii, o doamnă de 80 şi ceva de ani, imobilizată în scaunul cu rotile, despre care femeia susţinea că avea aceeaşi expresie cu animalul atunci când cerea ceva de mâncare.

Din păcate, setea de cunoaştere a Soniei devenea din ce în ce mai mare până când, asemeni ucenicului vrăjitor, a făcut greşeala de a gusta din fructul oprit. Lipăind plină de speranţă licorile din sticlele scăpate pe jos de clienţii învinşi de povara vieţii, căţeluşa a descoperit că dincolo de ceţurile gri ale acestei lumi serbede se află un tărâm al fericirii câineşti pe care mintea omenească nu-l cuprinde. A plâns şi a râs de bucurie, cum am traduce noi, adică a scheunat şi a urlat de mama focului, şi toate astea în timp ce alerga de colo-colo, ca o jucărie chinezească învârtită cu cheia. O nouă şi uimitoare creatură tocmai se născuse.

În lunile care au urmat, uimitoarea creatură a devenit teroarea vecinilor. În fiecare noapte, uneori la trei, alteori la cinci sau la şapte dimineaţa, rafale asurzitoare de lătrături isterice urmate de urlete prelungi, lugubre, scoteau sufletul şi speriau somnul bieţilor oameni. Atunci se deschideau geamuri şi uşi, voci răguşite care i-ar fi făcut sopranei Mariana Nicolesco pielea de găină se auzeau rostind cele mai imaginative înjurături iar obiecte mai mari sau mai mici zburau prin aer. Dar fervoarea aproape religioasă a căţeluşei Sonia nu putea fi înduplecată. Precum Arhimede străbătea Siracuza strigând „Evrica”, Sonia străbătea cartierul strigându-şi pe limba ei bucuria revelaţiei. Ceilalţi câini, care la început o acompaniau din solidaritate canină, producând faimosul „twilight bark”, şi-au dat seama repede că problemele Soniei erau mult prea grave pentru terapia de grup şi au lăsat-o în pace să-şi facă mendrele.

În cele din urmă inevitabilul s-a produs. Scăpată ca prin urechile acului din trei tentative de otrăvire şi una de linşare, Sonia fu capturată de hingheri, chemaţi de nenumăratele reclamaţii care ameninţau să blocheze linia telefonică a primăriei. După o săptămână, potolită şi abstinentă, căţeluşa a fost recuperată de către patroana cârciumii şi trimisă la ţară, în gospodăria unei prietene.
Bietul animal a rămas cuminte să păzească curtea din satul de pe dealuri şi povestea s-ar fi terminat aici. Dar într-o noapte de iarnă năprasnică, trei urşi rupţi de foame au atacat localitatea. Stăpâna gospodăriei, dând dovadă de o extraordinară prezenţă de spirit, şi-a amintit ciudata calitate a căţeluşei şi a acţionat în consecinţă. După 200 de grame de palincă, Sonia a ieşit în zăpadă ca o zeiţă întunecată a răzbunării. Se spune că urşii au fost atât de înfricoşaţi că au parcurs fără oprire un drum de aproape 1000 de kilometri, prin munţi, până în Austria, unde s-au predat la primul post de poliţie întâlnit în cale, cerând azil politic. Iar Sonia, recuperată pe jumătate îngheţată din zăpadă, a devenit eroina ţinutului.

Sunt zvonuri că primarul face planurile pentru o statuie a neînfricatei căţeluşe care va fi amplasată în cea mai frecventată zonă din sat, unde altundeva decât în părculeţul din faţa birtului comunal.