Ionuţ Tecuceanu

Mersul cu taxiul prin Bucureşti e ca mersul pe jos, doar că stai jos. Eventual, uitându-te cu ochi umezi pe geam cum pietonii te depăşesc fără jenă. Aici e piedere de timp, nene. Mai scoţi telefonul, mai dai un tweet – dacă te pasionează online-ul -, mai pui o poză pe facebook, una pe Instagram (asta numai pentru aifoniştii mai hip) sau citeşti, dacă ai noroc să ai o carte la tine. Sau, dacă le ai cu socializatul (socializare-socializare adică, nu facebook), te întreţii cu taximetristul.

Ei bine, şi aici intervine partea interesantă, pentru că nu mi se întâmplă des să dau peste personaje atipice profesiei de taximetrist. E drept că, acum doi ani, m-am urcat într-un taxi curat ca lacrima lui Ovidiu şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, iar şoferul era la cămaşă albă şi cravată, mi-a pus Enya tot drumul, iar pe bancheta din dreapta avea un netbook deschis, pe care îşi verifica mailul. Tot drumul m-am frământat, cine-i ăsta, sunt la camera ascunsă, care-i treaba? Iniţial, am zis că ori e agent secret, ori a pierdut vreun pariu, pentru că lucra la o firmă de taxi obişnuită, cu şoferi puţin mai bronzaţi ca el.

Acu’ trei zile, fac eu o comandă de un taxi, să mă ia de la Eroilor şi să mă ducă în Băneasa. Vine maşina, urc, închid uşa, scot telefonul şi intru pe facebook (îmi uitasem acasă „Etica Nicomahică”). Taximetristul, un om simplu, nimic neobişnuit, poate doar vesta de piele a la Cristoiu. În timp ce ne deplasam în goana gândului spre Băneasa, începe omul să vorbească discret la telefon:

– Dragă, nici acum nu îmi vine să cred. Pur şi simplu, nu pot să cred. Am venit aseară acasă entuziasmat, să-ţi arăt cum arată, cum se vede, cât de extraordinar… Şi tu m-ai tratat cu curu’, da, exact, cu curu’. Nici măcar nu te-ai uitat la mine. Incredibil! Ştii cât suflet am pus io în toată treaba asta, cât m-am zbătut? Nu pot dormi nopţile. Cum de ce? Pentru că mă gândesc, pentru că îmi pasă, pentru că e o decizie de viitor, e o investiţie! Alo… (i se închide telefonul în nas).

Aici, ridic uşor privirea şi îl văd pe om foarte, dar foarte afectat. Am zis, vere, ce-o fi cu ăsta săracu’, precis are o problemă de familie. Între timp, tipul apelează pe altcineva şi începe:

– Băi, deci nu mai ştiu ce să fac. Sunt absolut distrus, nu vrea deloc să înţeleagă. Eu mă zbat, alerg, nu dorm nopţile! Am venit aseară acasă, nici n-a vrut să se uite la mine. Nu pot lupta singur în relaţia asta, chiar nu pot!

Las telefonul şi mă fac că mă uit pe geam. Săracu’, zic, ce-o fi păţit:

– Da, exact! Şi mă întreabă, de ce nu dormi noaptea? Păi, femeie, nu dorm pentru că mie chiar îmi pasă. Mă gândesc, cântăresc, pun în balanţă – fac bine ce fac, e o investiţie, e de viitor? Mă frământ, da, mă frământ! Să dau 25 de milioane şi să-mi repar balcoanele sau să investesc 25 de milioane în chestia asta? Şi apoi plec la muncă şi vin obosit acasă, iar lucrul ăsta în care vreau să investim, chiar îmi dă forţă şi mă entuziasmează, dar ea mă tratează cu curu’. Nu mai ştiu ce să fac!

Începui să mă sperii. Ce vrea ăsta să facă şi nu vrea nevastă-sa?

– Dar zi tu, n-am dreptate? Exact, aşa ar trebui. Aşa am zis şi eu, e ceva de viitor. Dau un ban, dar ştiu că e o investiţie. Că, mă gândesc, unde mai prind eu ocazie ca asta? Acum, pe loc? La anu’ pot să-mi permit să fac investiţia asta? Pot? Nu pot, bineînţeles, pentru că asta-i o şansă care nu vine aşa, când vrei tu. I-am zis şi ei, dar nimic. Nu ştiu ce să fac, să-mi fac balcoanele sau să investesc în asta? Ce ocazie! Unde mai prind io aşa ceva? Unde? Nu înţelege, dacă nu înţelege! E ocazie unică, că mi-a zis şi băiatu’ care le aduce. Nu mai găseşti în veci televizor 3D la preţu’ ăsta!

Am ajuns în Băneasa. I-am dat 30.000 bacşiş, că ştiu cât e de greu la început, până începe să se întoarcă investiţia.