Ionuţ Şendroiu

Barracuda e genul de creatură pe care, dacă o vezi o dată, nu ai cum s-o uiţi. Seamană cu steagul dacilor, modificat de un bolnav psihic.

Stanley şi Godwin prezentînd un drapel dacic nigerian pescuit recent. Numai capul cîntărea trei chile jumate, abia a încăput în oala de ciorbă.

Capul de lup e transformat într-un fel de cap de crocodil, a cărui falcă de jos este mai lungă decît cea de sus şi se termină cu un colţ tăios. Tehnic vorbind, arată ca o torpilă cu o baionetă în vîrf. Colţul unic de pe falca inferioară e atît de lung, încît atunci cînd gura se închide, dintele intră într-un fel de teacă, dezvoltată în structura fălcii superioare. Chestie care mă face să cred că dacă barracuda este un drapel dacic tunat, cel care l-a tunat a fost, fără dubii, dentist.

Cele mai mari barracude din lume trăiesc în Golful Guineeii, unde sunt endemice. Ating peste 2 metri lungime şi sunt cunoscute sub denumirea de Barracuda de Guineea (Sphyraena afra). Atunci cînd am ancorat acolo să forăm, nimeni la bord nu avea habar de treaba asta.
Am aflat însă într-o dimineaţă, în plin sezon ploios. Tocmai dădeam nişte like-uri pe facebook, cînd Stanley Orus, un muncitor dintr-un sat de pescari din Delta Nigerului, a venit să-mi spună că azi vrea să dea la barracudă.
Eu nu văzusem pînă atunci o barracudă de aproape, ci doar niste peşti scoşi din fălcile uneia, aşa că eram curios.

Momeală, scule, tehnici de pescuit
– Barracuda nu se poate prinde cu momeală, Sir, mi-a explicat Stanley fixînd o bucată de fleică de vacă în cîrlig. Ea nu atacă decat fiinţe vii.

Mirosul fleicii nu aducea nici pe departe a ceva viu, sau, mă rog, care sa fi fost viu recent.

– De fapt, continuă Stanley, care părea mulţumit de halul în care duhnea momeala, barracuda e atrasă cel mai tare de pesti care sunt vii, da’ care suferă si se zbat. Şi care sîngerează, Sir, ăstia îi plac rău de tot.

După teoria asta, momeala lui Stanley imita perfect un peşte care suferea de vreo 3 zile la soare. In afara de cîrligul de oţel, mare cît o ceaşcă de ceai, şi de firul gros de nylon, lung de vreo 50 de metri, arsenalul de pescuit al lui Stanley mai cuprindea un cuţit ruginit şi o pungă neagră de plastic plină cu resturi de la bucătărie. Conţinutul pungii putea trece uşor drept bombă biologică. Nigerianul pusese înăuntru carne de toate felurile – vacă, porc, miel, pui – pe care o amestecase cu maţe de peşte si scoici şi o lăsase la “copt” cîteva ore, atîrnănd punga de cablul unei ancore.

Peştele cel mare nu înghite orice
Stanley a ales cu grijă cîteva aripi şi gheare de pui mînjite cu maţe de peşte şi le-a aruncat beste bord. Cîteva clipe mai tîrziu, a lansat si cîrligul cu fleica împuţită. Sute de peşti au apărut acolo ca de nicăieri, zbătîndu-se să apuce o porţie din delicatesele azvîrlite. A durat doar cîteva clipe pînă cînd unul s-a prins în cîrlig. Firul s-a tensionat brusc, o umbră argintie a încercat să se scufunde, apoi a virat într-o parte. Era un macrou. Ceilalti peşti au făcut instantaneu un gol în jurul firului în care se zbătea confratele lor, menţinîndu-se totuşi în grup compact. De sus, bancul de macrou arăta acum ca un covrig, centrat în jurul firului întins.
Ce îmi placea mie la Stanley, e că pescuia întotdeauna cu mănuşi. Cînd a tras de fir, am crezut ca va rupe capul peştelui. Macroul, cu faţa desfigurată de un cîrlig atît de mare, a fost smuls afară din apă în aceeaşi secundă în care forma bancului de peşti s-a schimbat brusc. Din covrig, s-a transformat in litera Q. Un Q tăiat nervos de silueta neagră a unei barracude, care s-a năpustit de sub platformă.

Fălcile au clănţănit în gol, în aer, înghiţind doar cîteva picături de sînge. Macroul se zbătea în clipa aia la cel puţin o jumătate de metru deasupra.

De la nivelul mării pînă la puntea principală sunt 20 de metri. Stanley nu cred că a respirat cît a ridicat peştele la bord. I-au trebuit doar trei secunde, mîinile i se mişcau ca un ventilator. Jos, barracuda a mai facut un ocol si s-a retras sub ţevăria navei.

– continuarea, la prânz –