Superb superb, de cand asteptam!

Ce campanie de dezinformare, Nil e fluviul ala din Africa! Nu ne mai bagati prostii in cap. Maine poimanie o sa auzim de la voi ca Vezuvius a fost un mare imparat care a avut norocul sa se pozeze cu Julius.

Ma bucur foarte tare ca in sfarsit abordati subiecte serioase demne de comentarii!
Cu permisiunea dvs, voi darui mai multe informatii despre Nil Ascetul, a.k.a. Sinaitul.
Nil, născut dintr-o familie de neam ales din Constantinopol, deţinea pe timpul împăratului Teodosie (379–395) înalta slujbă de prefect al Capitalei. El trăia într-o căsătorie fericită, având un fiu şi o fiică. Din dragoste de Dumnezeu a părăsit viaţa sa fericită în această lume şi s-a retras cu fiul său, Teodul, la Sinai, în vreme ce soţia sa s-a retras cu fiica ei în pustia Egiptului. Hoardele barbare au scăldat într-o baie de sânge muntele Sinai. Nil a scăpat prin fugă, Teodul a fost luat în prinsoare. Reuşi însă curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut. Episcopul de Elusa, la graniţa dintre Arabia şi Palestina, sfinţi întru preot atât pe tată, cât şi pe fiu. Restul vieţii îl petrecu Nil iarăşi în muntele Sinai.
Acesta, după ce s-a făcut monah, a trăit, dacă nu tot timpul, cel puţin timp îndelungat la Ancyra, în Galatia. El n-a fost pustnic, ci monah chinovit şi egumen de mânăstire. În Scrisori el se înfăţişează statornic ca învăţător al monahilor tineri. El cere mereu ca monahul să rupă toate legăturile care-l leagă de rudenii, ceea ce nu se potriveşte cu bătrânul de la Sinai, atât de legat de fiul său. Astfel, numele Nil Sinaitul, folosit în timpul mai nou tot mai mult, nu pare a fi potrivit pentru autorul nostru. Mai potrivit e numele mai vechi, Nil din Ancyra sau Nil Ascetul. Lipseşte orice ştire că acest Nil ar fi fost vreodată la Sinai. El se bucura pe la sfârşitul veacului al IV-lea de o autoritate mare. Din corespondenţa sa aflăm că conducătorul goţilor, Gainas, care a murit probabil la 23 decemvrie anul 400, intrase în tratative teologico-dogmatice cu Nil. La o cerere a împăratului Arcadie de-a se ruga pentru Constantinopolul cel greu încercat „de cutremure dese şi de foc ceresc“, Nil îi răspunde într-o scrisoare din anul 407, că nu-i poate împlini dorinţa, pentru că aceste bătăi vin din pricină că „a fost exilat stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, Preafericitul episcop Ioan“65(Epistola II, 225; P. G. 79, 336A.) Faptul acesta şi folosirea scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur arată că Nil a fost un mare admirator al aceluia. Din alte scrisori se vede că Nil a apucat şi vremea certelor nestoriane, reprezentând învăţătura cea dreaptă a Bisericii. Întrucât pare să fi trăit până la o vârstă înaintată, a putut vieţui până pe vremea Sinodului de la Efes (431).
Scrierile care îi aparţin în chip aproape sigur lui Nil Ascetul sunt următoarele:
1. Colecţia amintită de Scrisori, împărţită în patru cărţi. Din cele 1061 de scrisori, unele au rezultat din îmbucătăţirea unor scrisori mai mari sau din închegarea la un loc a unora mai mici; altele ni se înfăţişează într-o formă ciuntită; unele iarăşi sunt dublete aproape literale ale altor scrisori sau extrase din anumite scrieri ale lui Nil, sau ale altor scriitori, mai ales ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar abstrăgând de aceste operaţii pe care le-au putut săvârşi copiştii cei mai vechi sau, în parte, chiar Nil, corpul Scrisorilor reprezintă o unitate şi vine, în general, de la acelaşi egumen din Ancyra. Este o corespondenţă de duhovnic care se adresează unor persoane din toate straturile sociale, dar mai ales călugărilor şi preoţilor, înfăţişându-le idealul vieţii desăvârşite, care se ajunge prin modelarea treptată a eului propriu după chipul lui Iisus Hristos, căruia nu trebuie să-I fim numai învăţăcei, ci şi imitatori. În acest scop se cere o biruinţă asupra patimilor trupului, o întoarcere a sufletului înlăuntrul său pentru găsirea liniştii şi a stării de nepătimire, condiţia neapărată pentru unirea cu Dumnezeu prin contemplare. Harisma nepătimirii depline nu se poate câştiga încă în viaţa pământească. Pentru a ajunge la nepătimire se cere o luptă îndelungată şi necurmată, dar ea se capătă numai prin darul lui Dumnezeu. Lupta continuă e necesară şi din motivul că omul cât trăieşte poate oricând să cadă iarăşi în starea pătimaşă. Dar asceza nu e un scop în sine, ci numai un mijloc pentru a scăpa de patimi, a ajunge adică la nepătimire (άπάδεια). În Scrisori, ca în toate scrierile sale, Nil se dovedeşte un mare maestru în tâlcuirea alegorică a Sfintei Scripturi, îndeosebi a Testamentului Vechi.
2. Tot al lui Nil este Cuvântul ascetic66(În P. G. 79, 719A–810D, cu titlul Tractatus de monastica exercitatione.), în care sunt multe texte paralele cu cele din scrisori. El a fost adresat unor călugări chinoviţi, cu viaţa moleşită, pe la anul 425. În această scriere Nil începe prin a arăta ce este monahismul, această adevărată filozofie a vieţii lăsată nouă de Hristos şi practicată într-un chip înălţător de înaintaşi (cap. 1–5). Descrie apoi decăderea lui prin preocuparea de cele materiale şi combate cu tărie această tendinţă (cap. 6–19). O mare parte din scriere se ocupă cu datoriile egumenilor şi cu însuşirile lor (cap. 20–44). Deosebit de frumoasă e partea în care arată temeiurile pentru care cei ce au îmbrăţişat viaţa monahală nu trebuie să mai păstreze nici o legătură cu lumea (cap. 45–75). Folosind ideea lui Aristotel, încetăţenită în asceza creştină de Evagrie, că orice lucru văzut, orice idee cunoscută dă o anumită formă minţii, Nil spune că monahii, despărţindu-se de lume, au hotărât să şteargă din mintea lor toate formele lucrurilor care stârnesc în ei patimile. Dar, dacă revin la amintirea acelor lucruri sau la griji asemenea celor din lume, continuă a se vărsa în ei râul formelor care le angajează sufletul în cele de jos. „De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge (monahul) nici pe cele de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele ce vin. Prin aceasta, osteneala pentru a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea căpătând putere din creşterea lor treptată şi acoperind puterea de străvedere a sufletului cu închipuirile care se adaugă mereu, asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vor să vadă uscată albia râului, rămânând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, apa care curge de din sus, umplând îndată locul golit. Dar de vor opri cursul de mai în sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-se la vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat pentru a afla cele dorite. Tot aşa, este uşor a goli formele care dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele din afară. Dar când acestea trimit înăuntru ca un torent chipurile supuse simţurilor, nu este numai greu, ci cu totul cu neputinţă a curăţi mintea de o asemenea inundaţie“ (cap. 48; P. G. 79, 778B–779B). Nil nu urmăreşte în scrisul lui sufletul până la întâlnirea pozitivă cu Dumnezeu. Dar descrie toate treptele până în preajma acestei întâlniri, dintre care cea mai înaltă este curăţirea completă a lui de orice formă, pentru ca, dezmărginit de orice contur, să poată primi pe Cel nemărginit. Nil descrie toată desfăşurarea efortului negativ al sufletului, adică asceza propriu-zisă, ca să se oprească la punctul unde asceza trece în mistică, efortul negativ în trăirea tainicei prezenţe pozitive a lui Dumnezeu.
Dar Aristotel spusese că mintea nu numai că primeşte întipăririle chipurilor exterioare, ci dă şi formă lucrurilor văzute şi cunoscute.67(A se vedea o analiză a acestor idei ale lui Aristotel la Laberthonière, Esquisse d’une philosophie personnaliste, Vrin, Paris, 1942.) Nil încetăţeneşte în asceza creştină şi această idee. S-ar părea că avem aci o contrazicere. Dacă lucrurile dau forma lor minţii, cum mai dă şi sufletul o formă lucrurilor?
Aci intervine puterea patimilor, de care ţinând seama aceşti scriitori creştini dau teoriei lui Aristotel un aspect nou şi un plus de evidenţă. Lucrurile dau minţii forma lor nu numai întrucât mintea se strânge după fiecare, cum se strânge un elastic după forma lucrului pe care îl cuprinde, ci şi întrucât orice lucru privit face să se adauge la cunoaştere o poftă, o dorinţă, o patimă după el. Şi, odată ce mintea este invadată de o anumită patimă sau de mai multe, care stăpânesc în ea statornic, toate lucrurile pe care mintea le priveşte după aceea sunt văzute prin prisma acelei patimi, a acelui interes. Dacă, aşadar, patima este aceea care face mintea să dea lucrurilor create anumite forme, lipsa patimii nu va mai lega mintea de lucruri sau în orice caz o va face să le acorde o privire „simplă“, cum spune Evagrie şi apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care nu o împiedică de-a vedea pe Dumnezeu, ci tocmai o ajută. Privirea „simplă“ a lucrurilor, privirea lor ca făpturi simple ale lui Dumnezeu nu fereşte mintea numai de înţepenirea ei în forme învârtoşate, primite de la lucruri, ci şi de popularea spaţiului din jur cu asemenea forme, aşadar de amândouă piedicile care stau în calea vederii lui Dumnezeu Cel nemărginit, Cel dincolo de forme. Mintea îşi păstrează vioiciunea, elasticitatea, putând trece uşor de la privirea lucrurilor mărginite la contemplarea lui Dumnezeu Cel nemărginit. Nu mai e patima cu rostul ei de clei între mine şi lucruri, cu rostul ei de anchilozare a minţii în forme mărginite şi de închidere a ei într-o lume de forme mărginite. Să observăm că „forma“ dată de minte lucrurilor le împrumută totodată o consistenţă pe care lucrurile nu o au în ele însele. Iată cum prezintă Nil Ascetul acest rol al patimilor: „Sufletul, care se odihneşte de mulţi ani între lucrurile vieţii, şade lângă idoli, care prin ei sunt fără formă, dar primesc forma de la meşteşugul omenesc. Căci oare nu e un lucru fără formă bogăţia şi slava, şi celelalte lucruri ale vieţii care nu au în ele nimic statornic şi hotărât, ci, simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm noi când, prin gânduri omeneşti, născocim închipuirea unui folos lucrurilor care nu slujesc spre nimic. Căci când lărgim necesitatea strictă a trupului într-un lux fără rost, pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi şi pe urmă, învinuiţi de această deşertăciune, ca unii ce am urcat în deşert la consumaţii desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu puţin, făurim apărări ca pentru lucruri ce eram datori să le facem, ce facem altceva decât să ne silim să dăm formă materiilor fără formă?“ (cap. 54–55; P G. 79, 785C–788D).
Dintr-un alt punct de vedere, dorinţele, patimile şi peste tot legătura cu lucrurile lumii sunt asemănate de Nil cu nişte veşminte de care omul poate fi prins în lupta cu puterile contrare sau care îl pot împiedica în alergarea sa spre desăvârşire. De aceea, omul care s-a dezbrăcat de patimi e asemenea unuia care luptă gol în arenă şi adversarul nu are de ce să-l mai prindă. Asemănarea aceasta o desfăşoară Nil Ascetul pornind de la întâmplarea dintre soţia lui Putifar şi Iosif, care, prins de veşminte de către aceea, şi le lasă în mâinile ei şi fuge: „Veşmintele sunt lucrurile trupeşti prin care, prinzând plăcerea pe cineva, îl atrage la ea şi cel ce le ţine pe sine va fi trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au dezbrăcat. Astfel, luptătorul pentru neprihănire când s-a văzut pe sine tras cu sila spre plăcere şi spre unirea împreunării, apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului (adică de veşmânt), învăţând că trebuia să se afle gol în casă cu stăpâna care poate să-l biruiască cu sila, părăsindu-şi veşmintele a fugit şi a ieşit afară, umblând, ca în rai, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi care primise de la Dumnezeu ca pe-o cinste deosebită dezbrăcarea, până ce prin neascultare a ajuns la trebuinţa hainelor. Căci, până ce se lupta cu vrăjmaşii care îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu stătea gol în arenă ca un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă s-a îmbrăcat după cum se cuvenea, lepădând dezbrăcarea deodată cu deprinderea de luptător“ (cap. 65; P. G. 79, 788D). Că în asemănarea aceasta se cuprinde mult adevăr psihologic, ne dovedeşte faptul că ea a fost reluată în timpul mai nou şi întemeiată printr-o puternică analiză existenţială a omului de către L. Binswanger, fără să ştie de Nil Ascetul.68(Grundformen und Erkenntnis menschlichen Daseins, Zürich, Max Niehaus Verlag, 1942, pp. 266–375.) Orice parte, însuşire sau slăbiciune prin care un om poate fi prins de alt om sau de un lucru oarecare e asemănată de Binswanger cu un mâner, iar mijlocul prin care poate fi prins, cu o mână. Poţi prinde pe cineva spiritual prin urechea sa, impresionându-l prin ceea ce îi spui, prin cuvântul ce şi-l dă, făcându-l responsabil de păzirea lui, sau prin nume, strigându-l. Prinderea cuiva prin pasiuni o numeşte Binswanger „prinderea prin locurile slabe“. Restrângându-ne la această grupă de „locuri slabe“ care denotă într-adevăr slăbiciunea omului, am putea spune, în termeni creştini, că mânerele prin care poate fi prins cineva sunt patimile sau dorinţele, iar mâna care îl poate prinde este ispita.69(Asemănarea aceasta e intuită şi în expresia curentă românească, „trebuie să ştii de unde să-l iei pe cutare“. Şi unii caută să se iniţieze temeinic în această artă păcătoasă, pe care o întemeiază, zice-se, pe o serioasă cunoaştere de oameni.) De pildă, iubirea de slavă deşartă este un mâner care poate fi prins prin linguşire, lăcomia pântecelui un mâner care poate fi prins prin arătarea unor mâncări gustoase, înclinaţia spre desfrânare, prin faţa unei femei frumoase. Şi nu numai o parte din om e prinsă prin acea patimă, ci tot omul. Întreg omul devine un sclav purtat de belciugul patimei de către cel ce ştie să-l prindă de ea. Deci foarte potrivit e considerat omul care nu poate fi prins de nici o patimă, ca un om gol, care lunecă de sub orice voinţă de a-l prinde, de a-l aservi, cum zice Nil, sau ca un om care nu prezintă nici un mâner, nici un belciug de care să poată fi prins, cum zice Binswanger.
3. Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de bunăvoie70(Ad Magnam, diaconissam Ancyræ, de voluntaria paupertate (P. G. 79, 967C–1059C).), scrisă după anul 426 sau 427, la scurtă vreme după Cuvântul ascetic pe care îl pomeneşte. Din indicaţiile ce le dă autorul despre sine, el pare că trăieşte în Ancyra şi adresata la fel. De aci se vede că este unul şi acelaşi cu autorul epistolelor. Ca şi în Cuvântul ascetic, Nil blamează şi în această scriere tendinţa mânăstirilor de-a strânge averi şi cerşetoria călugărilor prin oraşe, purtaţi de pofta după bunuri lumeşti. După Nil sunt trei feluri de sărăcii: sărăcia cea mai înaltă, cea a sfinţilor şi a protopărinţilor dinainte de cădere, care lasă sufletul să se dedice cu desăvârşire lui Dumnezeu; sărăcia mijlocie, care îngăduie într-o măsură redusă şi grija de trup; şi sărăcia cea mai de jos, care leagă sufletul cu totul de cele pământeşti. Nil îndeamnă pe călugări la sărăcia mijlocie şi osândeşte sărăcia cea mai de jos ca pe o cădere de la idealul monahismului.
4. Cuvântare la moartea lui Albian.71(În Albianum oratio (P. G. 79, 696A–712A).) Albian a fost, se pare, monah într-o mânăstire din Ancyra. Însufleţit de râvnă sfântă, s-a dus să viziteze locurile sfinte din Palestina, iar de acolo s-a retras în pustia nitrică din Egipt, unde a şi murit.
5. Tratatul despre folosul ce-l au monahii petrecând departe de oraşe, în pustie.72(De monachorum præstantia (P. G. 79, 1061A–1096B).) În el se arată că petrecerea în singurătate apără pe monah de împrăştierea minţii şi de ispite, şi îl fereşte de dorinţa după slava deşartă, care strică chiar faptele bune şi este greu de ocolit în mijlocul oamenilor. Conţinutul acestei mici scrieri consună, în general, cu ideile din Cuvântul ascetic şi din Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de bunăvoie.
6. Tratatul despre cele opt duhuri ale răutăţii.73(Tractatus de octo spiritibus malitiæ (P. G. 79, 1145A–1164D).) Cu aceste opt patimi s-au mai ocupat Evagrie şi Casian în scrieri de ale lor. O cercetare paralelă întreprinsă de Fr. Degenhart74(Der heilige Nilus Sinaita, Münster, 1915, p. 174 ş. u.) a arătat că fiecare dintre cei trei autori a descris aceste patimi independent.75(Este de remarcat că atât scrierea lui Evagrie despre cele opt patimi, cât şi o prelucrare a unui extras din scrierea lui Ioan Casian sunt editate în acelaşi tom din P. G., sub numele lui Nil. Scrierea lui Evagrie este intitulată De diversis malignis cogitationibus (P. G. 79, 1200D–1233A; vezi supra, pp. 62–83, traducerea ei: Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor), iar prelucrarea extrasului din Ioan Casian: De octo vitiosis cogitationibus (P. G. 79, 1435A–1471C; de asemenea tradus supra, pp. 111–135). Prelucrarea aceasta din urmă, publicată în P. G., are, după fiecare descriere a unei patimi, câte o colecţie de sentinţe din Evagrie şi din Nil (din Tractatus de octo spiritibus malitiæ).)
Din celelalte scrieri cunoscute sub numele lui Nil, de unele nu e sigur că sunt ale lui, iar de altele pare sigur că nu sunt ale lui.76(Ale lui Nil nu sunt, afară de cele două de la nota anterioară, nici:
3. Cuvânt despre rugăciune (De oratione; P. G. 79, 1165A–1200C). Filocalia greacă o dă tot sub numele lui Nil. În traducere am pus-o între scrierile lui Evagrie, căruia se pare că îi aparţine.
4. Tratatul către monahul Eulogie (Tractatus ad Eulogium monachum; P. G. 79, 1093C–1140A) este de asemenea al lui Evagrie.
5. Tratatul către monahul Agatie sau Peristeriae (Tractatus de virtutibus excolendis et vitiis fugiendis; P. G. 79, 811A–967B) pare a fi scris la Alexandria, pe la mijlocul veacului al V-lea.
Despre celelalte scrieri mai puţin importante, care nu sunt ale lui Nil sau nu se ştie de sunt ale lui, a se vedea O. Bardenhewer, op. cit., vol. IV, pp. 161–178. De altfel, toate aceste însemnări biografice şi bibliografice despre Nil le-am cules de la O. Bardenhewer şi de la Viller-Rahner, op. cit., pp. 166–174. Iustin Moisescu (Εϋάγριος ό Ποντκός, Atena, 1937, pp. 95–98) socoteşte că nu sunt motive suficiente de a-i atribui lui Evagrie scrierile Despre rugăciune şi Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor. Iar Tratatul către monahul Eulogie socoteşte că e sigur al lui Nil, pe baza lui Fr. Degenhart, op. cit.)
Din scrisul său, Nil se dovedeşte a fi fost „un impunător chip de duhovnic al timpurilor de aur ale creştinismului: tare în Scripturi, destoinic la cuvânt, de un temperament vioi şi, după împrejurări, plin de asprime, dar apoi iarăşi bun şi blând, şi plângând cu cei ce plâng, sătul de lume, dar cunoscător al lumii, un om care îşi urma drumul său cu ochi deschişi, ştiind să călăuzească în chip sigur şi pe alţii“.

@NB: monah chinovit a fost? pai zi, bre, asa!
ps: nu esti Raetchi, nu?

Ca sa nu ramaie si anul asta fara premiul cel mare (sincere felicitari sau sincere condoleante …. ca bag seama ca tot aia este ) mam`mare (pseudo-admin) si mamita ( s-ar putea ca mamita sa fie Julius .. zic eu) luara in derandere IP-ul concurentilor si-i pusera sa voteze la gramada.
Asadar in ordine numerelor de pe tricou (ordine a’na’lfabetica) raspunsurile corecte este (auci, pleaca ma Vanghele de aici!) estera (ca este mai multe):
1. doi copii- pe principiul cand “se mai intampla”, se intampla de doua ori, ca doar odata esti sfant
2. Constantinopol – era prea plictisitor sa fie chiar din Sinai (maximum din Sinaia, dar asta-i alta poveste)
3. Evragrie Ponticul si i-a fost atribuia gresit, DA! sa n-auzim vorbe de plagiat si alte alea (mai tarziu profesorii, doctorii si generalii-bocanc au descoperit cum e cu scrierile-plagiat-atribuite gresit)

Juriul: Comisia intrunita adevereste ca raspunsurile sunt corecte si atribuie marele premiu constand in ……
Eu (castigatorul): Multumesc lu` mama, multumesc lu` tata, multumesc lu` DailyCotcodac fara de care visul meu nu s-ar ….
:))

In primul rand, v-a spart Napoleon Bonaparte, cu biografila lui Nil. Armata franceza, mereu invingatoare.Am citit 3 randuri si m-am oprit, caci trebuie sa particip prin nuda mea cultura.
Deci, cine e Nil. Nu era fluviul ala molcom si antic?
Dar, oare nu era si un baietel care calatorea zburand cu o gâscă?
Nu era si un cosmonaut?
Cine stie ce-a mai scris si el, dar daca era de pa malul Nilului, nu cred ca stia limba latina. De ce nu are poza?

@Borish:
Ca bine i-ai zis-o. Vroia acilea sa castige concursul prin mijloace specifice.:D
Ce-i drept si eu am intrat la banuieli cand a zis
“El n-a fost pustnic, ci monah chinovit şi egumen de mânăstire” , dar nu aveam ceva concret 🙂

Când voi câştiga (pentru că voi câştiga!), voi cere o expunere cu următoarea temă: “Elemente de mistică şi filosofie creştină în opera lui Jules Verne, de la 20.000 de leghe sub mări la Căpitan la cincisprezece ani”. Asta ca să fie clar! :))

uite aici ce-mi fac astia, eu mi-s catolic si votez sfinti ortodoxi. daca cistig ai bagat-o pe mineca, faci recenzia la tractatele lu meister eckhart. sa vedem care pe care converteste aici.

@scalpetti: Traiasca Goagalu’!

Sa cante numai Sasha Bognibov, ca el stie!

Iată şi concursul lunii ianuarie:
Cine poate să dovedească fără niciun dubiu că a citit tot comentariul lui Nap.Bon. câştigă un laptop.

Eu vreau sa particip serios la acest concurs. Deci pana la urma cum se castiga?? Cum se obtine punctajul maxim? Dle Raetchi??

nu e domle din sinaia. dupa modelu asta aia din caracal s-ar numi caracalitu, aia din iasi iesitu si aia din sebes sebesitu.

Citat de-al lui Nil Sinaitul: “Eşti stăpân pe pântece? Fii atunci stăpân şi pe limbă!” . Nu-mi pare chiar atat de sfant.

Dragă Martina,
Te rog să nu iei în serios acest concurs. Poate nu realizezi că acest text are o miză cu mult mai înaltă, de fapt are mai multe. Să ne zdrobească moral pe noi, ăştia care n-am avut norocul să fim ţinuţi în şcoli şi am luat-o-n piept de mici cu munca (adică uitaţi, băi, noi ştim să scriem recenzii…) – mai rămâne să ne sugereze că au luat şi BAC-ul şi ni le-au zis pe toate.
Apoi vor să-l reintroducă pe Raeţchi, e doar un mişmaş la şto, şi dacă nu crezi uite un indiciu: nu s-a început cu teza principală –„apofatic sau catafatic în opera lui Nil?”
Există indicii clare, dacă ştii să citeşti printre rânduri, că ei de fapt îşi râd de noi, oamenii cinstiţi şi muncitori ai ţării, care cu sudoarea frunţii ne propăşim, gradat, nu brusc.
Da, EI râd de noi, sardonic, pe la spate, şi ne dau ţinte false si fumigene, ca să ne ţină de IP.
Uite, permite-mi să-ţi recomand mai bine să te destinzi în week-end cu un roman poliţist bun – Crimă şi pedeapsă. Pe scurt, ca să-ţi trezesc interesul pentru cultură: un drogat, fiu de baştani din Poliţie era student la Spiru, o ardea toată ziua aiurea, şi ce face el, pune ochii pe o vecină cu bani, o mierleşte pe coaja aia de babă cu toporu şi după aia în loc să spargă banul pe o chestie marfă, se dă toată ziua pe facebook şi o freacă aiurea cu toţi fraierii, se sparge despre ce-a făcut, după aia ii pare rău, dă în melancolie blegoasă, e tare cartea, merită.

@camionagiu
Asa e, si e o lectura lejera, in 50-60 de weekend-uri o termina! =))
Hei, dr.Lecter, avatarul tau are aceleasi picioare si coada cu al meu! Asta se cheama copiat! 1!=))

@Doc
Pa’ n-auzi ca nici Nil nu era sinait pustnic, era monah cenobit!? (şi egumen de mânăstire) Ca ma si-ncurc in atâtea neologisme. :))

@dr.Lecter
Da, pare de rechin! =))
Uite un like de consolare!

ba, ca suntem la faze teologice (zifice?) va dau si eu una:
Cand Dumnezeu a creat casatoria, i-a promis femeii ca va gasi un barbat ideal in orice colt al Pamantului.
Dupa aia, Dumenzeu a facut Pamantul .. rotund!
(se poate citi si inlocuind femeia cu barbatul)

virgulă trăi-v-ar.

Cum le zici tu Camionagiule frate!
Asa e ba, pe o grebla nu ati fi pus mana rati-ai dracu!
Va “scarta scarta” pe hartie acilisica, pardon va “scarta scarta” pe tinimce.
Va pretati la mistouri dinastea zicand ca astia, adica noi, nu ne prindem…
Na! Ca sa stiti ca ne mai prindem!

am citit “dă iarna prin comentarii”. ceea ce nu e atât de greşit.