Radu Pircă
Dintre toate personajele istorice născute azi despre care n-aţi auzit niciodată, am ales-o pe Désirée Clary pentru că a dus o viaţă ca un roman de dragoste prost. Iată, pe scurt, povestea ei, care l-ar fi scos din minţi pe Hegel şi pe orice alt filosof plicticos care crede că istoria nu poate fi ca un roman de Barbara Cartland.

Domnul Clary, tatăl eroinei noastre, era un bogat negustor de mătăsuri din Marsilia. Fiica lui, cam purcicuţă (foto), avea totuşi acel je en sais quoi care le place bărbaţilor şi căruia, dacă ar trebui să-i dăm un nume, i-am spune “avere”. Această atracţie a început să se stingă însă în zilele Revoluţiei Franceze, când familia Clary a devenit suspectă în ochii noului regim, ocazie cu care şi Désirée şi-a pierdut brusc şarmul. Nu însă şi pentru foarte săracii Joseph şi Napoleon Bonaparte, doi fraţi corsicani pentru care orice fată care n-avea călcâiele prea crăpate părea o partidă extrem de bună. Napoleon i-a făcut imediat lui Joseph un plan de bătaie: „Tu, Joseph, eşti mai tăntălău de felul tău şi nici Désirée nu e o minte luminată; dacă vă însuraţi, or să vă mănânce câini. Ia-o tu pe sor-sa, Julie, că e o fată înfiptă şi o să te pună pe direcţie şi mă însor eu cu Désirée” (da, e acelaşi Joseph pe care după aia Napoleon n-a avut nicio problemă să-l facă rege al Spaniei).

Dacă Joseph s-a legat repede la cap cu Julie – şi într-adevăr, nu i-au mâncat câinii, ba chiar s-au descurcat foarte bine şi după căderea lui Napoleon, dat fiind că au fugit cu bijuteriile coroanei spaniole (ghiciţi a cui a fost ideea… ), Napoleon, în schimb, după ce s-a logodit cu Désirée şi-a găsit curând pe altcineva – mult mai faimoasa Josephine, despre care contemporanii spun că, afară că îi puţea groaznic gura şi era cam curvă, n-avea niciun defect. Sunt convins că toţi vă întrebaţi acum dacă Napoleon şi Désirée au făcut sex. Habar nu am; ştiu doar că a scris un scurt roman de dragoste inspirat din relaţia lui cu Désirée, intitulat “Clisson şi Eugenie”. Romanul e mizerabil, aşa cum vă puteaţi aştepta, atât de prost încât îl bănuiesc pe Napoleon că ar sta şi în spatele pseudonimului “Sandra Brown” şi al revistei “Povestiri adevărate”.

Désirée şi-a consolat pentru o vreme inima frântă cu tânărul general Duphot, un alt tânăr ofiţer de viitor; până în ziua în care Napoleon l-a trimis pe Duphot la Roma, pe atunci ocupată de trupele franceze, să facă nu’ş’ ce dracu’. Duphot a făcut nu’ş’ ce dracu’, cum i se ordonase, şi ca urmare a fost ucis într-o revoltă populară (acum sincer, dacă ţara voastră ar fi ocupată de francezi, nu-mi spuneţi că n-aţi avea curajul să vă revoltaţi). Désirée l-a plâns o vreme, apoi a decis să se răzbune pe omul care-i distrusese orice speranţă la fericire

A jurat să se mărite doar cu un bărbat care-i poate ţine piept lui Napoleon – şi acesta s-a nimerit să fie generalul Jean Baptiste Bernadotte (foto). M-aş fi chinuit să găsesc un motiv sofisticat pentru duşmănia dintre Bonaparte şi Bernadotte, dar adevărul e că pur şi simplu soţul lui Désirée era cam imbecil. Ea îl iubea, spun unii istorici; contemporanii susţin că plângea amarnic când Bernadotte era plecat, temându-se că o să-l piardă în război, dar şi mai tare când Bernadotte era acasă, de teamă că n-o să mai plece niciodată la război din nou. Un alt semn clar de iubire a fost acela că, după ce i-a făcut un copil, au început să trăiască separaţi, spre marea supărare a lui Bernadotte, care acum era nevoit să-şi caute diverse amante prin Europa, pe unde-l purtau campaniile lui Napoleon.

Ei, şi cam asta ar fi fost toată povestea, dacă în 1810 suedezii nu s-ar fi decis, pe neaşteptate, să-i ofere tronul lor lui Bernadotte, regele lor fiind bătrân şi neavând moştenitori. Désirée a simţit brusc că-i revine afecţiunea pentru bărbatu-său şi s-a dus imediat după el în Suedia, unde a devenit regina Desideria. L-a convins pe Bernadotte să-i declare război lui Napoleon în noul său rol şi să nu se lase până nu-l vede zburat de pe tronul Franţei, dar altminteri a fost una dintre cele mai penibile regine din istorie. Dădea buzna dimineaţa, în cămaşă de noapte, peste bărbatu-său care era în şedinţă de guvern, ca să-l pupe pe frunte; când i-a fost prezentat ambasadorul american, i-a spus, mirată “Cum, nu sunteţi negru? Credeam că voi toţi sunteţi negri”; şi, cu toate că a trăit aproape patru decenii de ani în Suedia, nu şi-a bătut niciodată capul să înveţe limba celor peste care domnea. Desideria a murit în 1860 (foto), fericită până în ultima clipă că şi-a găsit un bărbat pe cinste, care a făcut-o regină, şi nu un ratat ca Napoleon, care ar fi dus-o la sapă de lemn. Urmaşii ei şi ai lui Bernadotte mai cârmuiesc şi astăzi în Suedia, deci probabil Désirée avea dreptate.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: Fabulosul destin al lui Désirée Clary, un film franţuzesc din anii ’40 care l-a inspirat şi pe ăla cu Amelie