Ovidiu Eftimie

“Băi, dar cutare este un pupincurist”, îmi spune un amic cunoscut în cercul nostru de prieteni ca unul care nu trebuie să ceară voie nevestei să iasă la bere pentru că oricum aia nu-i dă voie. Subpapuceanul avea o părere proastă de un comentator de-ăsta de la Antena3 care era cumva împotriva lui Băse şi cam prietenos cu un pesedist sau penelist, nu ştiu exact că n-am fost atent.

“Ziariştii ăştia sunt toţi nişte pupincurişti, n-au pic de ruşine”, şi-a continuat peroraţia amicul. Vorbele sale m-au mâhnit , mă simţeam, într-un fel, atacat în breaslă. Vorbele sale m-au izbit ca o ploaie rece de pe faţă, mi-am dat seama că, până acum, trăisem în întuneric (când vezi o lumină îţi dai seama că ai trăit în întuneric, Eftimie, când te plouă poţi cel mult să ai revelaţia că înainte erai uscat – n.J).

M-am dus la o mică făbricuţă din apropierea Braşovului, fac ceva şuruburi pentru o firmă germană. Îl cunoşteam pe patron, un sas cu care am copilărit. Acesta mi-a confirmat bănuielile. “Vino cu mine”, mi-a spus omul. Am pătruns în secţie, patronul a ridicat un pic tonul şi a zis: “Bă băieţi, am uitat să-l iau pe fi-miu de la şcoală, care trage o fugă până acolo?”. O tăcere de gheaţă s-a aşternut în toată secţia, zeci de priviri duşmănoase l-au săgetat pe amicul meu. Unul dintre muncitori, cu o mustanţă suficient de autoritară, şi-a oprit strungul şi l-a chestionat, cumva revoltat, pe patron: “Ce-i cu atitudinea asta domnule, de unde ideile astea pe tine? Drept cine ne iei? Apucăturile astea ciocoieşti ale dumitale au dus ţara de râpă. Abia aştept să termin lucrul şi glonţ mă duc la Inspectoratul Teritorial de Muncă să te reclam. Ce suntem noi aici, slugile dumitale? Mi-e scârbă”, încheie muncitorul flegmând pe jos.

“Aşa sunt toţi românii ăştia, n-ai cum să te înţelegi cu ei”, mi-a şoptit speriat patronul. “Au un cult al onoarei şi al muncii ceva de speriat”.

Am ajuns la birou suficient de deprimat. Am rugat-o pe femeia de serviciu, care moţăia pe canapeaua din hol, să fugă până la chioşc să-mi aducă şi mie o cola şi nişte pufuleţi că nu mâncasem nimic. Ea n-a fost aşa de politicoasă cu mine ca muncitorii din fabrică. “Cine te crezi mă de vii cu de-astea? Gata, eşti şef aici de vreo doi, trei ani şi ai figuri în cap? Io-s angajată aici să mătur pă jos, nu să fac comisioane pentru tine. Sictir”, a declarat femeia înainte să aţipească din nou.

La 5 am rupt şi eu uşa, ţipându-i patronului să-şi ţină gura şi să n-o mai deschidă decât dacă vrea să spună “Eftimie, când vii să-ţi iei banii pentru orele suplimentare?”.