Radu Pircă
O viziune; de atât a fost nevoie pentru ca Europa păgână a Antichităţii să devină creştină. Cel care a avut viziunea era un pretendent la titlul de împărat roman, pe nume Flavius Valerius Constantinus; şi totul s-a întâmplat într-o seară de octombrie a anului 312, înainte de bătălia decisivă pentru stăpânirea Romei.

Acest Flavius Constantinus era, ce-i drept, fiul unui împărat; dar conform legilor date de Diocleţian, acest fapt nu-l făcea automat şi moştenitor al tronului. Lucru normal într-o vreme când majoritatea împăraţilor erau mai mult sau mai puţin homosexuali; anormal însă atunci când heterosexualitatea a revenit la modă – fiindcă cine nu ar face tot ce-i stă în puteri pentru a-i lăsa moştenire fiului său puterea supremă?

După moartea lui Diocleţian a izbucnit lupta între moştenitorii legali şi cei naturali, un război civil care a durat 18 ani – cel mai lung din istoria Romei, nu tocmai săracă în asemenea evenimente. În acea seară de octombrie din 312, Flavius Constantinus (foto) se pregătea pentru înfruntarea finală cu Maxenţiu, cumnatul său, un alt împărat prin naştere, dar nu şi prin lege. Maxenţiu stăpânea însă Roma şi era cunoscut ca un magician extrem de periculos, care putea invoca demoni în ajutorul său şi sacrifica lei şi copii nenăscuţi pentru a ghici viitorul. Nu, nu aţi nimerit în plină Narnia; aceste lucruri au fost povestite de un contemporan, istoricul creştin Eusebiu din Cezareea.

Flavius Constantinus se temea de puterile magice ale lui Maxenţiu mai mult decât de armatele lui. Era un om superstiţios, care încerca să se pună bine cu toţi zeii: se închina la Marte, la Soare, la Jupiter şi nu vedea nicio contradicţie în a se închina în acelaşi timp şi la Dumnezeul creştin. Înainte de a pleca în campanie, zeul Apollo i se arătase în vis şi-i spusese că va învinge; nimic nu i s-a părut mai normal decât să aibă o viziune şi în seara dinaintea bătăliei.

Aceasta a fost însă o viziune mai specială. O cruce luminoasă a apărut pe cer, acoperind soarele, însoţită de inscripţia “Cu acest semn vei învinge” – un semn clar că Dumnezeul creştin îşi perfecţionase mult metodele de comunicare faţă de divinitatea din Vechiul Testament cu îngerii ei mult prea sodomizabili sau tufişurile în flăcări.

Viziunea se pare că nu a fost însă suficient de clară pentru Flavius Constantinus, căci a doua zi el le-a ordonat soldaţilor săi să-şi picteze pe scuturi semnul victoriei – care nu era însă crucea, ci simbolul din imagine, numit “Chi-Ro“, de la denumirea grecească a primelor litere din numele “Hristos”. Majoritatea soldaţilor erau păgâni şi probabil nu foarte pricepuţi la pictarea scuturilor – şi oricum semnul nu era cel bun; Dumnezeu a fost însă milos şi a trecut cu vederea, aşa că pe 28 octombrie, Constantinus şi-a măcelărit cu succes duşmanii în bătălia de la Podul Milvius. Maxenţiu a încercat să scape cu fuga, dar Domnul a fost bun şi a rupt podul sub el iar uzurpatorul s-a înecat împreună cu oamenii săi.

Şi asta a fost tot. Flavius Constantinus a intrat a doua zi în Roma şi a devenit mai cunoscut ca împăratul Constantin cel Mare. Peste noapte, creştinismul s-a transformat dintr-o credinţă persecutată în religia agreată de împărat – cum să-i mai arunci în arenă pe adepţii zeului care îi câştigase împăratului bătălia decisivă pentru tron? Leii au început să facă foamea şi e uşor de crezut că l-au regretat pe Maxenţiu, chiar dacă din când în când mai sacrifica câte unul, ca să afle viitorul.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult: citiţi-l pe Eusebiu din Cezareea, unul din apropiaţii lui Constantin şi, în cuvintele lui Jakob Burkhardt, “primul istoric care a fost un mincinos versat“.