Radu Pircă

Dintre toți părinții romantismului, cred că Alphonse de Lamartine e cel mai puțin cunoscut în ziua de azi – cu toate că, pentru un poet, a fost uimitor de puțin plicticos. Ar fi putut chiar să ajungă primul președinte al Franței.

Născut în vremea Revoluției Franceze, Lamartine a avut norocul ca părinții lui să fie opozanți ai regimului napoleonian, care au plătit pentru a-l scuti de armată – altminteri, n-ar mai fi ajuns să fie primul poet romantic francez, ci doar o cruce de lemn prin Rusia. La căderea dictaturii lui Napoleon, Lamartine a fost atât de entuziasmat încât aproape 3 ani nu s-a mai trezit din beții cu femei ușoare și jocuri de noroc (ce pensionar simpatic voi fi în câțiva ani… ) Spre norocul literaturii franceze, la una din beții a întâlnit-o pe Julie Charles, marea lui iubire.

Nu am idee cum arăta Julie, dar știu că era mai bătrână decât el, măritată (cu un ins modest și mai ales, cu un cap mai scund decât Lamartine) și, din fericire, avea tuberculoză. Spun ”din fericire” pentru că Julie a murit la doar un an după ce și-au început relația și, de durere, Lamartine a scris Meditațiile, un volum prin care a inventat practic poezia romantică franceză. Desigur, dacă sunteți liceeni în Franța, sigur nu veți fi de acord cu mine că a fost o fericire și vă veți dori ca Julie să fi trăit încă 50 de ani, mâncându-i zilele lui Lamartine.

Meditațiile au avut un succes extraordinar pentru că erau cu totul altceva decât poezia clasică de dinainte. Până atunci, niciun poet francez nu mai scrisese despre ce simte cu adevărat, ci doar despre ce ar trebui și ar fi frumos să simtă. De aceea, revoluția poetică a lui Lamartine a fost atât de extraordinară încât a ajuns rapid și în țările subdezvoltate – de pildă, Moldova, unde Grigore Asachi l-a tradus pe Lamartine în 1821, la doar un an după publicarea Meditațiilor în Franța. Aproape jumătate de secol Lamartine a fost poate cel mai popular autor străin printre intelectualii români, tradus și răs-tradus de Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac și alte mari nume care vă dau fiori reci când vă amintiți de producțiile lor literare. Traducerile erau, firește, pe măsură; iată cum sună o strofă din Lacul, cea mai faimoasă poezie a lui Lamartine, în tălmăcirea lui Heliade Rădulescu:

”O, lac! abia-şi sfârşi anul drumul ce iar şi-l găteşte,
Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte,
Viu singur a… m-odihni!”

Și iată și originalul:

”Ô lac ! l’année à peine a fini sa carrière,
Et près des flots chéris qu’elle devait revoir,
Regarde ! je viens seul m’asseoir sur cette pierre
Où tu la vis s’asseoir !”

(înțeleg că limba română nu era suficient de bogată pe atunci, dar măcar metrica putea să o păstreze).

Ca să vă spun adevărul, entuziasmul intelectualilor noștri pentru Lamartine nu era total dezinteresat. Succesul poetului îl propulsase în viața politică, devenind înainte de 1848 liderul opoziției republicane care plănuia răsturnarea monarhiei în Franța. Cum asta însemna că dispunea și de fonduri, tinerii revoluționari români de la Paris s-au grăbit să-l numească președinte onorific al asociației lor și să-l flateze, arătându-i că deja o duzină de poezii ale lui erau traduse în română. Revoluția de la 1848 l-a adus pe Lamartine în fruntea Ministerului de Externe francez, poziție de care avea să profite – sperau ai noștri – pentru a trimite ceva trupe care să ajute și revoluția din Țările Române. Poate o să vi se pară ciudat, dar poetul nu a considerat că niște traduceri a căror singură calitate era cantitatea ar justifica intrarea în război a Franței împotriva Imperiului Habsburgic, a Rusiei și a Imperiului Otoman. Dezamăgiți, intelectualii români l-au tratat din acel moment drept ”idol fals” și l-au pedepsit traducându-i cu și mai multă osârdie poeziile.

Nici în patria sa Lamartine nu a mai cunoscut vreodată succesul dinainte. În 1848 a candidat la primele alegeri prezidențiale din Franța, dar alegătorii au preferat unui poet un om serios –aventurierul Louis-Napoléon Bonaparte, nepotul marelui Napoleon, care a dat curând o lovitură de stat și s-a proclamat împărat. Bietul Lamartine, care la alegeri a luat abia 17.000 de voturi, mai puține decât numărul cititorilor săi, a fost distrus politic, dar mai ales literar. Tânăra generație de romantici îi considera deja versurile ”plângăcioase” și ”nemâncate”. Campania electorală îl ruinase și a fost nevoit să ceară o pensie de la guvernul lui Napoleon al III-lea, care s-a bucurat să-i astupe gura atât de ușor unui potențial opozant. S-a stins în mizerie în 1869, fără ca sărăcia să-i inspire vreo capodoperă, așa cum se crede de obicei că s-ar întâmpla.

Dacă vreți să știți mai mult: opera lui Lamartine are 127 de volume, găsiți voi ceva.