Adrian Călărașu

Nea Mircică se uită la mine chiorîş şi nu înţelege scopul rugăminţii mele.
– Da’ ce-ţi trebe, bă, că tu ai d-alea străine, de firmă?
– Da, nea Mircică, dar vreau să văd şi eu cum e una d-asta făcută de matale. Uite, îţi dau un polmol de la mine, nu pierzi nimica.
– Nu pot eu, mă, d-aia cu frână, ţine-o pentru tine, pe mine mă harjiie pe gât şi mă ia cu tuse, zice, în timp ce se caută în buzunare după cutiuţa cu tutun producţie proprie şi după ziarul împăturit.

Nea Mircică urăşte ziarele tabloid, sunt pline de poze, iar acolo unde e poză e mai mult tuş, deci şi mai mult plumb, zice. Şi de la plumb cad dinţii.

Nu ştie că nu se mai foloseşte de mult tiparniţa cu litere de plumb, dar nici eu nu mă obosesc să-i explic, să nu-i stric omului tabieturile. Plus că arde mai greu, zice. Şi mai e un motiv pentru care urăşte tabloidele. Altul…

Suntem la ieşirea din comună, ultima cârciuna pe dreapta. Aici se termină satele, şoseaua, judeţul. De aici toate drumurile duc ori către vii, ori către bălţi. Doi pescari singuratici, unul din plictiseală, subsemnatul, celălalt probabil de foame. Stăm la o masă din plastic, probabil primul model de masă din plastic (dar foarte bine întreţinută, în permanenţă protejată de o muşama înflorată), pe nişte scaune din fier forjat, posibil printre primele modele. Unul cu o cinzeacă în faţă, celălalt cu o sticlă de american cola, singura cola. Unul holtei, celălalt cu două generaţii peste, pe la vreo 70 şi ceva de ani. Nea Mircică este îmbrăcat cu un tricou brănduit de Rexona, dar pe el îl doare în bască de Rexona, pentru că nu poate descifra însemnul. Faptul că ignoră înscrisul respectiv ca şi cum ar fi abstract se simte destul de bine, cu toate că stau la o distanţă rezonabilă de el.

Nea Mircică tocmai termină de învârtit mahoarca şi-i dă o bala prin strungăreaţa generoasă oferită de lipsa majorităţii dinţilor din faţă, pentru a o lipi. Eu o iau, îi dau foc, trag iresponsabil din ea şi încerc să mimez că totul e în ordine, că nu-mi ies ochii din orbite şi că voi putea respira normal în continuare.

– Şi s-a făcut tutunul anul asta, încerc eu să fiu amabil, oferindu-i din nou o ţigaretă din pachetul meu, dar lovindu-mă de acelaşi refuz.
– Ei, aş. S-a mănat tot. Noroc că am pus anul ăsta doar în spatele curţii. La câmp am pus doar rapiţă, că nu mai vrea ăştia să cumpere tutun, futu-le muma-n cur.
– Păi şi ce-ai să faci, zic, de unde tutun de băut?
– Eh, a mai fost aşa, un an rău, da’ n-am murit. Vorbesc cu un nepot şi îmi aduce d-alea de la sârbi, mai ieftine. Le rup filtrul şi aia e, mai bun decât nimica.

Mă uit la pachetul meu şi văd acum că avertismentul e scris cu chirilice, iar pe timbru scrie Србија. Singurele ţigări de la magazinul din sat. Mă uit din nou la Nea Mircică: pe el îl doare în bască de avertismente. Şi asta nu pentru că nu ştie sârbă, pe Nea Mircică îl doare în bască în orice limbă de pe Pământ, pentru că e complet analfabet.

Între timp tocmai termină de învârtit încă una, pentru el. O aprinde şi trage fum din ea de parcă ar fi fost ultima. De parcă ar fi fost ultima gură de aer de pe Pământ. Apoi îşi înmoaie puţin gâtul cu cât îi mai rămăsese din duşcă. Îl urmez, dar în ordine inversă: îmi ud bine gâtlejul cu singura cola din sat, îmi fac curaj şi trag, de data asta cu simţ de răspundere. Îmbărbătat de reuşită, mă simţ de parcă aş vrea să îl iau în braţe şi să îl pup, dar mă abţin. Nu reuşesc să-mi înăbuş însă complet entuziasmul şi îi scap o remarcă:

– Nea Mircică, eu când o să fiu mare aş vrea să fiu fix ca matale!
– Cum, tu băiat tânăr de la oraş, educat? se miră bătrânul. Cum adică să fii ca mine? Strungar pensionat cu 350 de lei?!
– Nu, bre, zic, în timp ce scot ultima şarjă de fum gros. În viaţă!