Julius

Dacă v-ați uitat la serialele de comedie americane – sitcomuri, pe scurt (o abreviere ce-mi amintește de “aprozar” și “gostat” ) – ați observat că sunt mai bune decât textele mele, de exemplu, fiindcă măcar au bunul simț să-ți indice unde e cazul să râzi (desigur, poate un indiciu și mai bun ar fi fost chiar niște poante, dar nimeni nu mai folosește astăzi asemenea mijloace rudimentare pentru a provoca bună dispoziție).

“Laugh track” – “râsetele înregistrate” – au fost inventate de americani în anii ’50. Recunosc că-s invidios că așa ceva nu există și pentru textele scrise – mi-ar ușura foarte mult munca dacă, în locul puținelor poante pe care le fac și așa, v-aș indica doar unde trebuie să fiți amuzați, eventual și cât de tare. De la un zâmbet amuzat până la tăvălitul pe jos de râs, totul s-ar rezolva cu niște paranteze de genul (poantă tare), (poantă pe care am mai făcut-o, dar încă mai merge să râdeți la ea de vreo 2-3 ori) sau (poantă slăbuță, dar înțelegeți unde am vrut să bat, nu?).

Dacă vă uitați însă la mai mult de un episod de sitcom (bine, asta ar însemna să nu aveți deloc simțul umorului; pe de altă parte, dacă citiți regulat acest site, poate e cazul să nu vă mai mințiți singuri), o să constatați că râsetele înregistrate sunt practic aceleași. Indiferent că serialul e din anii ’50, de la începuturile televiziunii, sau ceva proaspăt de pe DC++, veți recunoaște aceleași personaje pe banda cu râsete din studio. Există un tip care râde de parcă ar tuși și ți-e teamă că o să-și dea duhul în mijlocul episodului; unul care hăhăie tare, inclusiv în momentele în care nu e nimic de hăhăit; o femeie cu râs strident și agasant, care-i face pe toți ceilalți să se simtă ușor jenați că se uită la același serial cu ea; vreo doi râzători de profesie, care râd la fel de mult și de mecanic la fiecare glumă și-i antrenează și pe toți ceilalți; unul care nu prinde poantele și râde timid din când în când, apoi se oprește, văzând că-i singur. Există în banda cu râsete a fiecarui sitcom mocofanul de treabă, care hăhăie zgomotos la glumele care i se par cazone și se oprește brusc, lăsându-ne să bănuim că i-a explicat cineva care era cu adevărat poanta. Există întotdeauna și un individ amabil ce se străduiește să râdă la orice prostie, gândindu-se că totuși niște oameni au muncit chiar și pentru aia. Iar cei mai mulți sunt tipi care pur și simplu râd fiindcă știu că urmăresc un sitcom, așa încât orice s-ar întâmpla acolo nu are cum să fie altfel decât foarte comic (ăștia seamănă foarte mult cu cei care citesc Cațavencu în metrou și afișează un zâmbet căznit prin care vor să sugereze că ar ține în mână o revistă de umor).

Trist însă e faptul că acești oameni par a fi chiar aceiași, înregistrați în anii ’50 și apoi folosiți încontinuu până în zilele noastre, chiar dacă la începutul fiecărui episod scrie că a fost înregistrat în direct cu public. Şi adevărul e că, atunci când stau și mă gândesc un pic, îmi dau seama că, dacă ar folosi un public real din zilele noastre fie și numai la înregistrarea episodului-pilot al unui sitcom, în loc de râsete s-ar auzi comentarii ca “poanta asta am mai citit-o pe net”, “mă așteptam la mai mult” și, mai ales, “slab, primele episoade au fost mult mai bune”. Iar dacă printre acești oameni s-ar afla fie și un singur cititor de Daily Cotcodac, eu n-am nici un dubiu că cel mai des auzit comentariu ar fi “să facă poante numai George și Newman, restul sunt de umplutură”.