Radu Pircă

Jorge Luis Borges avea obiceiul să rezume într-un paragraf romane cu idei fabuloase, după care îţi lăsa gura apă. Romanele nu existau decât în imaginaţia lui Borges, căruia îi era lene să le extindă mai departe de două-trei fraze. Câteva dintre aceste romane au fost totuşi puse pe hârtie de David Lindsay, un scriitor scoţian ratat.

În cel mai borgesian spirit, Lindsay a trăit, fireşte, înaintea argentinianului, aşa că a murit sărac, obscur şi probabil nebun. Dacă ar fi scris după Borges şi i-ar fi furat cu neruşinare ideile ar fi fost bogat, faimos şi l-ar fi chemat Coelho. Aşa, Lindsay a fost doar omul care ar fi putut transforma SF-ul în cel mai important curent literar al secolului XX, dacă alţii i-ar fi urmat exemplul şi ar fi scris cărţi despre lumile imaginaţiei şi nu despre tehnologie. Cum însă cea mai bună carte a lui, “O călătorie pe Arcturus”, abia dacă s-a vândut în 600 de exemplare, science-fiction-ul a rămas literatură pentru copii şi tineret scrisă de oameni cu talent la şurubărit.

Lindsay nu era un mare scriitor, dar imaginaţia sa era fabuloasă şi nu încerca deloc să şi-o îngrădească. Ideea că un lucru ar fi fost imposibil ştiinţific nu-l chinuia prea tare. “Poţi să mă luminezi şi pe mine cum ai construit acest vehicul care încalcă toate legile gravitaţiei?”, întreabă un erou al lui Lindsay. Haunte zâmbi ironic. “Să-ţi spun un secret, Maskull. Toate legile sunt feminine. Un adevarăt bărbat e un nelegiuit – e în afara legilor”. În “Călătoria pe Arcturus” a îngrămădit, în mai puţin de 300 de pagini, o planetă gnostică, organe care te fac să devii poet simbolist (mă refer la partea cu sinestezia, nu la cea cu sexul între bărbaţi mustăcioşi), un zeu păros, o pledoarie feministă, alte organe care, de data asta, te fac să aderi la o religie sau la alta, un tiran care transformă oamenii în copaci, sex cu femei extraterestre, temple care apar în viitor atunci când aduci o jertfă în prezent şi multe alte idei care lui Asimov sau Heinlein le-ar fi ajuns ca să scrie cărţi vreo două sute de ani. Salman Rushdie a fost printre primii care au redescoperit, în anii ’70, această carte uitată, şi a jefuit-o fără vreo jenă în primul său roman, “Grimus”.

Nici celelalte cărţi ale lui Lindsay nu-s de dat jos din bibliotecă. “Mărul violet” e o poveste banală de dragoste – până când eroul mănâncă un fruct din pomul biblic al cunoaşterii binelui şi răului (şi, aţi ghicit, nu se mai însoară, printre alte decizii înţelepte). În “Piatra Diavolului”, o tânără victoriană află că va fi mama unui mântuitor legendar de la începuturile istoriei. “Sfinxul” e povestea monstruozităţilor ascunse pe care le poate dezvălui o maşină de înregistrat visele. În “Casa bântuită”, o femeie se îndrăgosteşte dintr-un bărbat dintr-o lume fantastică, dar apoi, în viaţa de zi cu zi, el se dovedeşte la fel de fascinant ca un corporatist.
Putem doar să ne imaginăm ce ar fi devenit SF-ul dacă Lindsay ar fi avut succes şi ar fi inspirat mii de scriitori, în locul unor minţi mult mai meschine precum Verne sau Wells. Probabil science-fiction-ul s-ar fi transformat într-un curent intelectualist şi estetizant, dispreţuit profund de tineri şi adulat de criticii bătrâni şi de academii. Nimeni n-ar fi făcut filme după romane SF, deoarece ar fi fost considerate mult prea ezoterice pentru marele public, în schimb ar fi luat constant Nobelul pentru literatură. Dacă vreţi să vă convingeţi că David Lindsay ar fi putut face toate astea, Călătoria pe Arcturus se găseşte gratuit pe net, la fel şi Femeia bântuită.

Week-end-ul cultural DC continuă diseară, când, şi cu ajutorul vostru, vom încerca să răspundem la o întrebare fundamentală a istoriei literaturii: cine a fost cel mai urât scriitor din toate timpurile?