Adrian Călăraşu

În mica băcănie libaneză din scara blocului vecin, Ali are un nou interlocutor. E la fel de măsliniu ca şi el, doar că ceva mai reprezentativ pentru naţionalitatea lui, în sens fizionomic, şi nu cred că ştie vreo boabă de română, pentru că nu mi-a răspuns la salutul meu românesc, aşa cum face Ali de fiecare data când îi calc pragul.

Fac o paranteză pentru putorile din Drumul Taberei – angajaţi ai băncilor, supermarketurilor, APV-işti de pe la unităţile militare din zonă sau simpli riverani; Ali e cel care – în loc să marcheze potecile ca pe un traseu de munte (dar cu rahat de câine) iarna asta s-a dovedit campion la datul zăpezii. Nu mă întrebaţi cum aşa, probabil vine dintr-o zonă mai nordică a Libanului şi d-aia e foarte experimentat, asta ar fi singura explicaţie logică.

Revenind la magazin, cei doi mujahedini stăteau la un ceai, cu urechile ciulite la un fel de aparat de radio din care se auzea printre bruiaje un discurs pătimaş în arabă, pe un post radio îndepărtat de pe frecvenţele cele mai lungi.

Ali se ridică şi se apucă de râşnit trei sute de grame de cafea pentru mine, dintr-o arabică de excepţie, marfă pentru care îmi garantează de fiecare dată când ştie sigur că e de primă mână.

– Am adus marfă brosbăta, zice. Şi uite ce frumosa gutra de bus la tine la gât, tot gulorile – şi cu verde şi cu roz. Şi cu abroabe negru (se referea, evident, la gri).

În magazin are tot ce nu vrei, dar cu excepţia a ce se poate bea sau fuma, m-a păcălit doar o singură dată, atunci când m-a convins să cumpăr o narghilea. “Asta frumos narghilea, cu gămila mică şi cadână, sau cu versur de la Coran”.
Am ales-o pe cea mai simplă, fără zorzoane sau alte acareturi, un model conceput probabil pentru cei mai conservatori, aşa ca mine.

– Nu ştiu ce să zic, Ali, îi spun uitându-mă pe raftul pe care aranjase pe culori modelele de basmale tradiţionale. Nu ştiu cum mi-ar sta cu asta la gât.
– Dar e frumos, mei. Şi ţine gald la gât. Tot tiner boarta. Trebuie bort şi tu. Şi trebuie bort şi vara, be cap, că la voi e mai cald ca la Beirut.
– Nu ştiu… Am senzaţia că m-ar face să par aşa gay, zic.

Ali era acum roşu la faţă – mă rog, cât putea fi el de roşu – şi îmi ţinea o prelegere despre cât de mult greşesc şi ce înseamnă pentru el portul tradiţional islamic. Prietenul lui se ridicase în picioare şi îl interoga scurt, pe limba lor. După un schimb de replici îl calmase, iar acesta din fericire se aşeza cuminte la loc şi nu scotea vreun iatagan. Aşa cum ar fi fost totuşi foarte puţin probabil.

O reparasem, eram iertat. Îmi luam cafeaua şi dădeam să plec, dar nu înainte s-o comit din nou.
– Sănătate, îi zic, după ce îl aud că strănutase. Ai grijă să nu fie d-aia porcină.
– NUUUU BORCINA!!! MAI BINE SIDA!
Atât am mai auzit, pentru că apoi, mai în glumă, mai în serios, am luat-o la fugă, ca un copil care vrea să scape de curea.

Mă gândesc acum la o soluţie să repar treaba. Poate că ar trebui să-i duc în dar o maramă sau o fotă, să-mi arăt şi eu ospitalitatea. Pentru că nu intenţionez să-mi pârjolesc pădurile, nici nu mă gândesc să otrăvesc fântânile, dar mai cu seamă nu vreau să-mi potolesc viciul în altă parte cu cine ştie ce mizerie de cafea aseptică preambalată şi plină de aditivi, cultivată prin ţări cu tradiţie precum Filipine sau China, de vreo companie evreiască de renume.