Vlad Petreanu

Îmi zice Julius: “Scrie-mi, mă, şi mie ceva, să ne râdem. Cum a fost aia cu acvariul care ţi s-a spart noaptea, de ţi-au murit toţi peştii şi te-a trezit vecinul în răcnete că l-ai inundat. Aia a fost foarte amuzantă, am râs cu lacrimi”.*)

Lumea are un simţ al umorului aparte când vine vorba de mine (Julius în mod deosebit). Am constatat-o de mic, într-o (altă) conversaţie cu tataie. “Da’ maşină adevărată când îţi iei?”, m-a întrebat bătrânul, în timp ce pedalam frenetic în jurul lui, la volanul unei carcase de tablă. “Ăhă, păi pân-o să-mi iau eu maşină mare, tu o să fii mort de mult, tataie!”, i-am răspuns, chestie care a provocat ilaritatea întreg cârdului de bunici din părculeţ. Nici azi nu înţeleg de ce. Am avut dreptate, Dumnezeu să-l odihnească, ce era de râs?

Dup-aia ştiu că mi-am făcut toţi tovarăşii de grădiniţă să tragă pârţuri de-aşa hăhăieli, de fiecare dată când îmi spărgeam capul. Cică urlam nemaiîntâlnit de umoristic.

Apoi m-am dus la şcoală şi am asigurat buna-dispoziţie a tuturor cancelariilor, 12 ani la rând. Mai ales profesorii de matematică mă iubeau. Aşteptau cu toţii tezele mele ca o ieşire în grup la Teatrul de Revistă. Unul chiar mi-a spus că, dacă nu reuşesc să revoluţionez algebra, să-ncerc totuşi o carieră la circ, împreună cu Rex, câinele matematician care ştia să adune oase cu acadele, că el o să-şi ia şi abonament.

Am făcut-o să râdă cu lacrimi pe prima fată pe care am cerut-o de nevastă. Eu eram mort de seriozitate şi ea se ţinea cu mâinile de burtă (s-a măritat cu un patron de butic şi n-a mai râs, dar asta e o altă poveste. Cred că ăla n-avea umorul meu).

Când am intrat în armată, am reuşit să crăp cămaşa unui plutonier major, care s-a încovoiat în hohote când l-am întrebat unde-i robinetul de apă caldă la duşurile comune.

La facultate, îndrumătorii de proiect gâlgâiau pe mesele de laborator când citeau calculele mele pentru liftul acela de persoane. “Dacă ăsta nu zboară pân-pe Lună, la cum l-ai proiectat, să-mi spui mie Cuţu”, mi-a zis asistentul, căruia i se spunea de fapt Râma Decanului (asta mi se părea mie amuzant, dar nu şi lui, chestie care m-a trimis direct la re-re-urile din toamnă).

Iar în presă, un redactor şef căruia i-am explicat că nu pot înjura opoziţia la comandă, aşa cum voia el, a sughiţat o săptămână, cu ochii-n lacrimi, împreună cu şeful de secţie şi cu secretarul general de redacţie. După ce i-a trecut, în sfârşit, m-a dat afară, că nu corespundeam. Nu mi-a părut rău, oricum avea un simţ al umorului cam ciudat.

Ştiţi unde mi se pare că am acum cel mai mare succes, când vine vorba despre textele mele umoristice? La politicieni. Pe cuvânt, e suficient să le spun un cuvânt şi-i fac să se rostogolească pe jos. “Corupţilor!”, le spun, şi se sufocă de voioşie. “Hoţilor, şpăgarilor, ciubucarilor, şobolanilor!” le zic, şi ajung să răcnească de ilaritate. “Nu mai pot, nu mai pot, ă-hăăă…hăăă….”, se îneacă ei, şi mai cer, mai vor. Să le mai zic, că le place să fie bine dispuşi. Îi înţeleg, într-un fel. Cui nu-i place? Mă gândesc să le arăt pur şi simplu un deget, să văd dacă-i la fel (şi cred că ştiu şi care deget).

Mă simt bine să am aşa o putere asupra lor. În fond, aşa e în democraţie. Noi, cetăţenii, deţinem puterea. Puterea de a-i face pe aleşi să râdă pe socoteala noastră.

________
*) n-a fost char aşa de amuzant; unii peşti au supravieţuit, dar scriitorul mai şi exagerează.