Radu Pircă

Graţie ecologiştilor, alimentarele din România (noi, pensionarii, numim alimentară orice magazin, fie el chioşc sau Carrefour, unde au pâine caldă d-aia bună, cu coaja crocantă) s-au îmbogăţit cu o nouă sursă de venituri: pungile eco.

Spun “graţie ecologiştilor” fiindcă, orice s-ar spune, nu prea cred că UE are vreun amestec în povestea asta. La alimentara de lângă Parlamentul European din Bruxelles am primit sacoşă gratis la o sticlă de apă şi nişte chipsuri (n-aveau pâine d-aia bună, se terminase de dimineaţă); în schimb, la mine în Berceni şi la chioşcul de ouă a trebuit să-mi plătesc punga. Chiar nu cred că dacă primeam şi în Big punga gratis brusc apărea un comisar european dintr-o ascunzătoare pe maidanul cu gunoaie dintre CrisTim şi frizeria de cartier, ca să-i revoce lui tanti de la ouă cetăţenia UE fiindcă prin acţiunea ei iresponsabilă a mai topit un centimetru din calota glaciară.

Tot raţionamentul “pungi gratis = încălzire globală“ pare uşor defectuos. Eu chiar vreau ca nepoţii şi strănepoţii să aibă posibilitatea să se facă exploratori polari şi să devină gustarea preferată a ursului alb, dar de ce asta înseamnă că toţi trebuie să trecem la sacoşe de rafie? Ştiinţa chiar nu a putut descoperi un alt mod de a apăra mediul decât să-mi iei mie bani pe pungă? Toate conferinţele alea la care participă zeci de laureaţi Nobel au ajuns la concluzia că nu se poate salva calota glaciară decât dacă de azi înainte la alimentara nu mai există sacoşe gratuite?

O altă chestie care-mi place la pungile cu preţ e că niciodată nu ştiu precis cât costă. “Doriţi pungă?”. Nu aş vrea să jonglez cu produsele până acasă. Bineînţeles că doresc pungă. Dar oricât de mult aş iubi pustietăţile arctice, poate că mi-aş să ştiu şi cât dau pe punga aia. Asta fiindcă am observat că preţul variază substanţial între un leu (în Poiană, unde sunt doar pungi de fiţe) până la zero lei (la non-stopul de la mine de la colţ, al cărui patron e sigur un geniu malefic ce îşi freacă mâinile de bucurie că a descoperit secretul distrugerii umanităţii: el dă pungile gratis, calota se topeşte rapid şi murim toţi înecaţi).

Cel mai tare mă fascinează însă fina distincţie pe care vânzătoarele o operează între pungile-maieu şi pungile-banană. Sincer, nu ştiu dacă la un kil de ceapă aş prefera primul sau cel de-al doilea tip de pungă; eu unul abia dacă pricep diferenţa între neo-kantianismul Şcolii de la Marburg şi cel al Şcolii de la Baden, de ce ar trebui să mă mai complic şi cu taxonomia pungilor? Dacă însă fac greşeala să spun “habar nu am ce înseamnă, vreau pungă de-aia cu mânere, doamnă, ca să pot şi căra ceapa asta până acasă, să nu o duc în dinţi”, voi primi invariabil răspunsul: “A, deci vreţi pungă-maieu. Păi de ce nu ziceţi aşa, ca oamenii?”.