Beni Goace

Faza aia cu membrii guvernului care s-au făcut că donează sânge mi-a adus aminte de o întâmplare mai veche pe care am trăit-o pe pielea mea, ca să nu zic mai rău. E drept, nu era sânge, ci spermă. Şi n-am donat, ci mi-am făcut o spermogramă. Nu contează pentru ce, să fie prin casă. Nu ştii când ai nevoie de o astfel de analiză şi, na, poate e vineri noapte, sau e weekend şi e închis peste tot.

Ca de obicei, prima dezamăgire am avut-o când vocea sexy de la telefon, cea care mi-a stabilit programarea pentru spermogramă, s-a dovedit a fi o grăsună cu ochii porcini. Într-un halat de molton, cum umblă ţigăncile iarna prin cartier, Miss Piggy mi-a adus un pă’ărel de plastic sigilat şi m-a condus pe nişte cotloane ale clinicii private până la o încăpere pe care scria “WC – Personalul medical”.

“Intraţi şi apăsaţi ambele întrerupătoare! Nu vă grăbiţi. Când terminaţi veniţi cu borcănelul la mine”, a spus aproape făcând cu ochiul asistenta şi apoi s-a îndepărtat cu ceea ce eu am interpretat drept un rânjet care putea însemna orice.

Intru, apăs două întrerupătoare pe peretele din stînga şi apoi mă asigur că am închis bine uşa în spatele meu. Culoarul pare unul destul de circulat, iar uşa alăturată dădea într-un cabinet medical de unde se auzeau voci. De-altfel, chiar în timp ce inspectam încăperea, cineva a bătut la uşa de-alături – deşi o clipă am crezut că la mine – şi apoi a apăsat clanţa clopoţind vesel: “Dom’ doctooor, v-am adus cafeluţaaa!”. Uşa cabinetului s-a închis şi vocile au continuat mai în surdină. În ciuda zumzăielii, am încercat să mă concentrez la ceea ce aveam eu de făcut labă.

În cameră se aflau aşa: o chiuvetă cu oglindă deasupra, un vas de toaletă şi un scaun. Am evaluat pe rând obiectele. Mai întâi din punct de vedere al principiilor feng-shui, apoi încercând să-mi dau seama cum ar fi putut să servească ele scopului pentru care eram acolo. Ce-o fi vrut să transmită artistul? Oare ar trebui să mă aşez pe scaun? Sau mai bine pe budă? Să mă ridic pe vârfuri şi să mă uit în oglindă?

În timp ce mă frământam, auzul periferic a detectat ceva bizar. Şuşotelile din cabinetul alăturat se transformaseră de ceva vreme în gâfâieli. El avea respiraţia din ce în ce mai greoaie, în timp ce ea, nu mai era nici un dubiu, gemea de-a dreptul. Sunetul specific, de mobilier scârţâind sacadat, a urmat aproape imediat. Zic, hai, că asta-i culmea! Ăstora le-au fost de ajuns cinci minute să înceapă să şi-o tragă, în timp ce eu nici nu găsisem locul în care să-mi dau chiloţii jos. Un “Oh, God!” total neverosimil, aproape ţipat, şi care provenea clar de lângă mine, m-a făcut să tresar. Atunci am observat în spatele meu, chiar deasupra uşii, televizorul sport alb-negru ataşat la un video (da, video! cu casetă! în anul 2013!), ambele conectate la unul din întrerupătoarele de lângă uşă. Pasămite, filmul începuse odată cu intrarea mea în cameră, însă până a p0rn-it caseta, până s-a dat telejurnalul, până s-au încălzit actorii ăia… Ulterior, când m-am mai adunat, am realizat de ce nu schimbau televizorul: ar fi fost inutil din moment ce, pe ecran, un negru lua pe la spate o albă.

PS: Ştiu, o să mă întrebaţi cum s-a terminat. Ei bine, nu ştiu. Ca în toate filmele americăneşti, presupun că, la final, el a rămas cu ea. Eu, unul, în secunda doi am şi scos din priză drăcovenia. Unde mi-am băgat apoi laptopul.