Cms

Dimineaţa începuse cum nu se poate mai bine pentru Fănel. În drum spre serviciu, ridicase o pungă de hârtie care zăcea pe mijlocul trotuarului, lăsată fără îndoială de un cetăţean lipsit de norme sociale elementare. Aruncă punga la coşul de gunoi de la colţul străzii, ocazie cu care puse în libertate şi pisica blocului, rămasă captivă în coş după ce încercase să scoată o bucată de salam aruncată acolo seara trecută.

Ajuns la metrou, Fănel ajută o bătrânică venită din provincie la nepoţica ei studentă să ia trenul în direcţia cea bună. La Piaţa Unirii, o mămică cu fetiţa ei se grăbiră să urce în vagon înainte să se închidă uşile. De reuşit, reuşi doar mămica, copilul rămase pe peron. Femeia striga înăuntru, fetiţa plângea afară, secundele treceau. Era aglomeraţie şi se părea că mecanicul nu văzuse nimic. Atunci Fănel apăsă cu sânge rece pe butonul roşu de alarmă.

– Un copil a rămas pe peron. Mămica ei e în vagon, spuse el cu o voce de crainic TV care anunţă prăbuşirea unui avion cu peste 300 de pasageri la bord.

Pentru câteva momente nu se întâmplă nimic. Apoi o voce gâjâită izbucni din difuzoare:

– În vagonul doi a fost tras semnalul de alarmă. Vă rugăm să spuneţi care este problema!

Se părea că mecanicul nu doar că nu văzuse nimic, nici măcar nu auzea bine.

Fănel repetă incantaţia cu acelaşi tot şi cu acelaşi rezultat. Venise şi agentul de pază din tren şi, după explicaţii interminabile, în cele din urmă uşile se deschiseră şi fetiţa se repezi în braţele mamei înlăcrimate. Vagonul se animă cu feţele zâmbitoare ale călătorilor, ba o bătrânică îi spuse cu emoţie lui Fănel că nu credea că mai există astfel de tineri gentili în vremurile astea. Lumea din preajmă clătină din cap aprobator.

În timpul serviciului, lui Fănel nu i se întâmplă nimic deosebit, bun sau rău. Această perioadă poate fi considerată, pentru povestirea de faţă, ca un fel de intermezzo între actul 1 şi 2 ale unei piese de teatru.

La întoarcerea de la birou, Fănel coborî în fugă scările staţiei de metrou Eroilor. I se păruse că aude trenul ajungând la peron. Nu se înşelase, călătorii ieşeau deja. Evită cu îndemânare valul uman şi se repezi spre vagon, chiar în momentul începerii anunţului de închidere a uşilor. Îmbrăţişarea dintre el şi ochelarista cu aparenţă de studentă în anul întâi la Medicină, care îşi adusese aminte în ultima secundă că trebuie să coboare, fu inevitabilă. Fata se culcă cât era de lungă pe podeaua vagonului, în timp ce Fănel, graţie diferenţei de greutate, reuşi să se ţină pe picioare. Uşile se închiseră.

Dezmeticindu-se, băiatul se repezi să o ajute pe nefericita victimă să se ridice. Fata scânci şi se târî departe de el. Fănel îi propuse să-i şteargă măcar pantofii, pe care călcase în momentul impactului cu bocancii lui mărimea 44. Fata izbucni în plâns. Un murmur se făcu auzit în vagon, iar băiatul se uită pentru prima dată în jur. Pe scaune era plin de pensionari, veniţi din vizita de la Palatul Cotroceni, cu ocazia Zilei Porţilor Deschise. O bătrânică sparse tăcerea:

– Tinerii de azi nu mai au cei şapte ani de acasă! Nişte răi şi nişte nesimţiţi!

Lumea din preajmă clătină din cap aprobator.

Simţindu-se ca un infractor dovedit, Fănel se retrase în tăcere într-un colţ al vagonului, unde rămase tot restul călătoriei.

Aproape de casă, la urechile lui Fănel ajunseră nişte mieunături disperate. Se uită în sus: pisica blocului se căţărase în copacul de lângă fereastra dormitorului său, refugiindu-se, cel mai probabil, din calea câinelui vecinului de la etajul trei, cu care avea o relaţie antagonică. Fănel oftă din toată inima:

– De ce e atât de uşor să fii rău?

Apoi plecă să-l caute pe administrator, ca să împrumute scara metalică de 5 metri.