Alina C.

Nouă, părinților de modă nouă, ne place foarte mult să ne plângem de cât de greu este să crești un copil fără ajutor. Celor care au depășit stadiul copiilor mici sau n-au ajuns încă acolo le place să vină în ajutor cu sfaturi: „Ce poate fi așa de greu să crești un copil? Părinții noștri, de exemplu, cum au putut, lucrând în trei schimburi, și sâmbăta, și duminica?” E o replică la fel de celebră, și la fel de apreciată de mine ca sora ei geamănă: „Dar lăsați, doamnă, copilul să mănânce dacă i-e poftă, ce dacă n-ați spălat fructele? Noi n-am mâncat de toate de la bunici, din grădină, nespălate? Și uite, n-am pățit nimic!” Da, numai că bunicii noștri foloseau cel mult bălegarul din curte ca fertilizant, și acela doar dacă nu le luase C.A.P.-ul toate animalele din curte. Or legumele din piață, direct din serele turcești, plesnesc de sănătate și bălegar.

Să mă întorc la cei care îi ridică în slăvi pe bătrânii noștri și metodele lor eficace de creștere a copiilor, de care ei au beneficiat direct fiindcă aceiași bătrâni (părinții, vecina Aglae, mătușa Tamara etc.) le-au crescut și lor copilul. Este cunoscut faptul că, în general, e atât de ușor de crescut un copil, încât nu există tineri trecuți de 30 ani fără 3-4 copii în dotare, în același timp părinții muncind la corporații de prestigiu, cu cariere înfloritoare, meseria înjositoare de bonă dispărând de pe tărâmul românesc.

Eu îmi aduc aminte că jumătate dintre cei de vârsta mea au fost crescuți la țară de bunici, fie până în clasa întâi, fie până la intrarea în clasa a cincea. Pe atunci ei erau norocoșii, dar poate că mă înșel – până și mama are tendința de a-mi spune: „Eu cu tac-tu am crescut trei copii, lucram amândoi și ne-am descurcat fără ajutorul nimănui, că n-avea cine, doar știi.” Știu. Și a fost bine?

Îmi amintesc când ne trezeam dimineața, eu și frate-meu, singuri în casă. Tata era la lucru, mama plecată cu noaptea în cap să stea pe la cozi de lapte, pâine, mezeluri și ce se mai nimerea în ziua aia, până la ora 9-10. Eu aveam vreo 4 ani, frate-meu 2. Mama ne lăsa două farfurii cu griș cu lapte sau fidea și două linguri, pe un scaun, și încuia ușa la dormitor. Ne trezeam singuri în casă. Mă uitam pe gaura cheii să fiu sigură că nu mai e nimeni în casă, strigam – poate totuși era cineva. La început probabil că am plâns, dar ne-am obișnuit. Când ni se făcea foame, mâncam cât era, fie că ne ajungea sau nu. Apoi ne luam cu joaca. Deci se putea.

În plus, să nu uităm că noi ne jucam până prin ’95 câte jumătate de zi în stradă, în fața blocului, alergând de bezmetici. Pe atunci treceau 3-4 mașini pe zi pe strada noastră, dar recomand cu încredere și astăzi. În trecut s-a dovedit o bună metodă de dezvoltare psiho-motorie a copiilor.

N-a reclamat-o nimeni pe mama că ne încuia singuri în casă pentru că mulți foloseau aceeași metodă, a cunoscutei generații cu cheia la gât. O metodă de admirat de altfel, fiindcă deși am inundat de câteva ori vecinii, deși frate-meu a dat foc de câteva ori prin casă, deși s-a îmbătat accidental, deși am reușit să sparg lustra și să mânjesc cu sânge tot dormitorul, iată că am supraviețuit. Deci s-a putut.

De aceea recomand cu încredere să ne întoarcem la metoda socialistă, căci iată, nu se mai fac copii deștepți, sănătoși și politicoși ca altădată.