Cu copiii la arhitect
Ina_adevarata
Prima oară a fost cuplul cu doi băieți gemeni de opt ani. Dacă tot proiectam viitoarea locuință a familiei, aduseseră și copiii să își dea cu părerea. Copiii au înțeles doar că vor avea camere separate și că nu se vor mai putea încăiera oricînd; au fost puțin dezamăgiți.
Apoi a fost un tată serios, om de afaceri, care i-a prezentat fiului său de unsprezece ani micul său apartament din viitoarea vilă: “Da’ îmi iei și calculator?” – a întrebat tînărul, simțindu-se pe val. I-a promis și calculatorul la pachet cu apartamentul, a fost bine.
În timp, ne-am obișnuit ca într-o anumită fază a proiectării să fie implicați și copiii; presupun că părinții vor să le arate astfel că au încredere în judecata lor.
Într-o zi, s-a anunțat în vizită un amic – să zicem G. – care aducea un potențial client, să discutăm despre o casă. G. e constructor și îi promisese omului că îi face casa de la proiect pînă la mutatul mobilei. În ziua și la ora anunțate pentru vizită, se prezintă G. cu omul și cu o adolescentă timidă – genul cuminte spre șleampăt (atît de rar în zilele noastre. Frumusețea vine din interior, fetelor! Doar o morală solidă poate da valoare unui om!) nemachiată, netunsă, îmbrăcată cenușiu -, ați prins ideea, da? Fiecare dintre voi ați avut la școală o urîta-clasei care arăta așa. Aveam înaintea ochilor o tînără cu adevărat bine crescută, o victorie a solidelor principii de educație “ca pe vremuri”.
Ne așezăm și începem să discutăm despre proiect.
De regulă, discuțiile încep mai oficial, oamenii sunt crispați (majoritatea clienților vin la arhitect avînd convingerea fermă că acesta nu înțelege absolut nimic din ce visează ei și că proiectul îi va costa mai mult decît toată construcția). După un timp, atmosfera se destinde, mai glumim, oamenii se relaxează, lucrurile încep să meargă.
Deci, primele tatonări, discuții de împrietenire, d-na arhitectă extrem de amabilă și competentă. Amicul G. și soțul meu, dl. arhitect, lasă discuția în grija mea, ei retrăgîndu-se la o țigară și o bere de protocol. Experiența m-a învățat că părinților le place să discut și direct cu copiii, păcălindu-i astfel că părerea lor contează.
– Și?…Frumoasa domnișoară…? ce vîrstă aveți?
– Avem deja 18!, zise tatăl, privind-o fericit. (O casă nouă, cadou de majorat! Doamne, ce frumos!, gîndii). Tînăra tăcu, lăsînd ochii în jos cu modestie.
Rar mai vedem azi o asemenea relație între părinți și copii. Îi priveam cu drag, gîndurile îmi zburau la părinții mei pentru care adolescența mea a fost o perioadă traumatizantă.
– Suntem fată de măritat, deja!, adaugă el cu mîndrie.
(Hoopaaa…Tradiționaliști dintr-ăia, tînăra o fi excesiv de controlată? Gîndurile îmi zburară agitat, ca un stol de păsărele speriate).
– Să vă zic despre casă. Vreau să transformați garajul și dependințele în locuință. Eu doar partea asta a casei o obțin la partaj, trebuie să vă încadrați în suprafață. (partaj! divorț! cip-cirip, stolul de gînduri: deci, încearcă să cumpere simpatia fiicei, dedicîndu-i proiectul? Dramă familială, cirip!)
-Să nu depășiți bugetul. Mă bazez pe 10.000 de mărci, atît primesc la partaj. Poate că voi porni o afacere după divorț și vor mai veni bani, dar acum nu am nici un venit. (Ce trist, cirip-cirip! Ce moment greu!…Eu sunt o persoană capabilă de multă compasiune, mă afecta deja suferința pe care o intuiam în acești semeni ai mei).
– Bun. Deci, aici la parter o să faceți un dormitor așaaa, maare, cît garajul de acum. Și restul casei îl faceți sus, peste garaj.
– Dar nu ar fi mai bine invers? Să punem sus dormitorul?
– Nu-nu-nu! Aici jos! Dormitorul ăsta va fi al ei…
Ajuns aici, tăticul o privi iar cu drag, ea roși; eu găsii de cuviință să destind atmosfera cu o glumă de modă veche:
– Păi, dacă e jos dormitorul, vin cavalerii și o fură. La cît e de frumoasă (!!!cip-cirip-cip!!!), sigur e asaltată de băieți, ar trebui să o păziți!
Tăticului îi îngheță zîmbetul pe față, fata plecă rușinată capul. (Clar, tradiționaliști rău de tot. Stolul de păsărele din capul meu zbura agitat, întrevedeam o dramă a tinerei din fața mea).
Amicul G. și soțul meu, dl. arhitect reveniseră pe nesimțite și urmăreau tăcuți dialogul. Brusc, G. se ridică și își ceru scuze că trebuie să se retragă, se ridicară și cei doi clienți. Aveam sentimentul ciudat (ciriiiip!) că făcusem o greșeală ireparabilă.
În fine, rămăsei doar cu dl. arhitect. Strîngeam hîrtiile, intrigată de tăcerea lui neobișnuită. Îl privii: stătea trist, cu fruntea în palme.
– Cînd am fost cu G. la țigară…
-Îhîm.
– G. mi-a zis…
– Hm?
– Că tînăra care a fost aici…
-?
– …nu e fiica domnului. E fosta iubită a fiului lui și colegă de clasă cu fiica lui. Nevastă-sa l-a prins cu ea în casă, de-aia divorțează acum.
Epilog
Peste cîțiva ani, stăteam la o bere cu amicul G. și cu dl. arhitect, soțul meu. Cumva, ne-am amintit acest episod. G. a rîs, chipurile m-a iertat că a pierdut clientul din cauza mea. Eu am rîs, chipurile sunt în stare să rîd de propriile-mi păsărele. Dl. arhitect a rîs, chipurile nu îi e rușine cu mine.
– Cine le-a făcut pînă la urmă proiectul? îl întreb pe G.
– Nimeni. Nu a mai fost nici un proiect.
La divorț, el nu a primit nici partea aia de casă, nici bani. Instanța a considerat că cei doi copii ai lui și mama lor trebuie sa rămînă cu toată averea (da, mă. Nu există justiție în țara asta!). După divorț, el i-a oferit ei un viitor plin de romantism adevărat, așa cum îl știm doar din literatură: “iubito, vom locui în garsoniere închiriate, ne vom ascunde și vom fugi cînd vin proprietarii după chirie, poate chiar vom omorî cîte unul mai antipatic! Nu vom avea bani de încălzire, eu voi fugi la cîrciumă să scriu poezii pe șervețele, tu îmi vei iubi chiar și șosetele din lighean!” În mod ciudat, o iubire atît de pură și nețărmurită ca a lor nu a rezistat acestei perspective.
De-aia nu se mai scriu în ziua de azi nemuritoare povești de iubire. Tinerele din ziua de azi nu mai sunt, pur și simplu, capabile să aprecieze romantismul adevărat.
Hahaha! Am ştiut io de ce vin aşe repede!
10.000 de mărci?!… Păi, 10.000 de mărci costă numai mutatul mobilei, în ziua de azi!… =))
Da, mă, tinerele din ziua de azi nu mai sunt capabile să aprecieze romantismul adevărat! Da’ măcar au o bază morală solidă! La o adică ştiu să-ţi facă o moralăăă!…
Bravo, Ina! Pe mine nu m-ai dezamăgit! Big-big-big like! >:D<
@Fratele Andryusha: Nici măcar d-un termopan mai acătării nu i-ar mai fi ajuns alea 10.000! :))
Veni, vidi, vici sau in traducere blogareasca am citit, am ras, am dat laicul. 🙂
P.S. ce configuratie avea calculatorul promis? =))
@Old John Wheel: Ce termopane! Care termopane? După ce îi căra mobila şi-i lua 10.000 de mărci în avans, nea şoferul îl întreba: Da’ nu dai şi matale de-o bere, la băieţi?… =)) =))
Looool, În loc de blogărească am citit bulgărească.
On toppic: Juliana es mala/ Es mala Juliana/ Mala mujer!
de aia stau fetele pe Dorobanți în ziua de azi … sa nu ajungă sa locuiască în garaj
Inca un text amuzant! Felicitari! =D> S-ar putea sa ne obisnuim cu umorul pe aici 😀
No, ce fain o mers articolu ăsta cu cafeaua de dimi’. Fain de tăt!
Am patit-o si eu odata, dar invers. Aveam un coleg nou, asa mai tinerel. Abia incepusera clientii sa se obisnuiasca cu el. Intr-o dimineata cand nu era la birou, intra un client de-al meu mai vechi. Si cum ii placea sa faca conversatie multa si fara rost, la un moment dat ma intreaba: ‘baiatul are scoala dimineata’? Nedumerita de intrebarea lui, ii raspund ca doar intarzie. La care el: ‘dar e baiatul dumneavoastra, nu?’ Am ramas muta, masca, cum vreti voi sa-i spuneti! Adica ditamai baietanu de doi metri si 22 de ani sa fie fiul meu, la cei 27 de ani ai mei!? S-a prins si clientul, din tonul meu (poate un pic cam agresiv), ca ma simt extrem de jignita si a incercat s-o dreaga zicand ca ma credea mamica tanara. Nu i-a iesit. Macar, de atunci nu ma mai plictiseste cu palavrageala lui
Si tocmai cu nashpeta aia s-a gasit si el sa faca Bunga-bunga?
Ina, lasa-ma sa ghicesc: “La divorț, el nu a primit nici partea aia de casă, nici bani”… si nici brutaria! :))
cip cirip. Vineri dimineaţă???? cip-cirip-cip!!
Jul, nu stiam ca publici si compuneri, daca vrei te ajut cu ceva materiale, fata mea cea mare are foarte multe compuneri de clasa a V-a. :))
Da ma stiu, stai linistit nu-ti cer bani. =))
Mai exista marci??? Pana la urma scoateti haine marca D.C. ???
Intr-o buna zi, parintii vor merge la arhitect sa capete un plan, pentru cum vor arata copii cand se vor naste.
@NNA: Vezi sa nu-ti stea tie in gat circumstantele alea de felicitari, s-or fi alterat pana te-ai trezit tu sa le ridici 😀
Cred ca pasarelele tale au simtit ca alea zece mii de marci nu erau decat o pasarica a domnului client 🙂
Ma rog, o alta pasarica, pe linga pasarica principala 😉
Cehoviana atmosfera!
e clar ca lumina nopții ca a duce pionieru la o ecluza aflata pe teritoriu străin se poate lasă cu pierderi imense
@Dan1: În schimb a primit o maaaare rezervă de gaze. Naturale! :))
@RoseN: Stai linistita, le donez casieriei DC. 😛
Nimeni n-a sugerat pana acum sa scrie numai Ina? Las’ ca spun eu:
Sa scrie numai Ina, ca ea stie.
Pe vremea mea, urâta clasei era bătută la palme cu rigluţa în trei muchii de către doamna L. Ce s-au mai schimbat vremurile, dom’le… =))
@Fratele Andryusha: Urâta din povestea Inei a răzbunat, astfel, toate generaţiile de urâte ale clasei bătute la pălmuţe cu rigla în trei muchii de către doamnele L. De unde se vede că fiecare urâtă a clasei poartă în ghiozdan bastonul de viitoare vizitatoare la arhitect, deşi majoritatea dintre ele o fură la palmă şi mai târziu, în viaţă! 😀
Fratele, io aş zice să fii mai atent cu clienţii care îţi vin la birou. Nu se ştie peste ce astfel de următoare vedetă vei da şi tu într-una din zile!… :))
@Fratele Andryusha: Aha, si frumosul clasei lua numai 10, nu?
Lasă, Ina, decât să devină proiectul tău scena de desfăşurare a unor serii de documentare NatGeo difuzate la ore târzii din noapte…
Excelent text! N-ai milă de bieţii autori din caseta de redacţie! :))
@Old John Wheel:
Pe cit pariem ca are ditamai lista de asemenea vedete? Doar ca Fratele A. are bun simt, nu isi birfeste clientii =))
@ralu: O situatie …fericita,o mamica foarte,foarte tanara….
Cum ar fi sa te intrebe copiii la serbare daca mama ta nu a putut veni si ai venit cu… bunica?:))
@Ina_adevarata: Se cheama… deontologie, nu? =))
@Old John Wheel: Eu sunt atent cu toţi clienţii, nu întreb cine-i mama, cine-i tata, cine-i fratele, etc. =)) =))
@RoseN: Nu-mi aduc aminte de vreun frumos al clasei. Pe vremea comunismului noi, băieţii, aveam alte probleme decât să stabilim topuri ale frumuseţii. Cine e mai bun la bătaie, fotbal, geometrie, etc. 😉 Oricum, doamna L. bătea în stânga şi-n dreapta, fără osebire, că doar eram clasă selecţionată, de matematică-fizică… =)) =))
@Cms:
Hai, mă, nu mă mai peria atît. Scriu compuneri, tu crezi că eu nu știu?
@Ina_adevarata: Hai hai ne alintam? 😀 ca-l pocnesc eu pe nenea ala rau de nu se vede =))
@RoseN: 😀
@RoseN: Ştii ceva? Am auzit io pe undeva că Julius întreba ce zi e azi. Nu vrei să-i spui tu? 😀
@NNA: 😀
@Old John Wheel: cum ce zi e? cea mai frumoasa zi :)) vineri!!!
@RoseN: Esteeee!!! Te-ai ras din lista de febe a Mogulului!:D
Cum? Nu mai ai febeu? Las’ că ăsta-i doar un amănunt neesenţial! :))
Pentru fetele cuminti sa se proiecteze decat turnuri cu o fereastra mica, prin care ele sa-si scoata pletele impletite, ca sa se urce bagabontii. Cum naiba o chema pe aia din poveste? Au, ce mi-e rusine ca nu-mi aduc aminte!
@Ina_adevarata: Dar ce compuneri… ;;)
@Lecteriţa: ăăăă… Crin Antonescu? 😕
@Lecteriţa: Sălăţica. (Rapunzel, pentru anglofoni :)))
@Lecteriţa: Rapunzel?
P.S. @Dan1: DanOne, in locul tau mi-ar fi rusine sa raspund la intrebarea aia =)) zat!
@RoseN: Anglofoano! ;))
@Old John Wheel: Sărman naiv! Abia începi să descoperi întortocheatele şi tenebroasele legături pe care Julius le are cu cititoarele sale. >:)
Daaaaaa, Rapunzel! Bai, is toba de carte, comentatorii de pe DC !
@Lecteriţa: Noi, când ne-am înscris ca comentatori pe DC, am fost pusi sa dam un test. =))
@Lecteriţa: Stai să vezi, asta nu-i nimic! Ia dă-ne un test din Pic şi Poc, Pătrăţel, Lolek şi Bolek, Hekota, Pekota şi Blekota… :))
@Old John Wheel:
Paaaneeee Rumburakeeeeee…
@Ina_adevarata: Cin’ le are, le posedă! =))
Răspuns corect!
@Ina_adevarata: Aaaaaa, vreau eu inelul, inelul, promit sa fac doar fapte bune 😀 fericire, belsug, bucurie, viata lunga, alea alea :))
@Ina_adevarata: Probabil include o “prima de confidentialitate” in costul proiectelor – noblesse oblige 🙂
@RoseN: Da, da, cum să nu! Cine nu ştie că vrăjitoarele brunete din filmele pentru copii sunt rele? 😛
Mai are careva curaj să meargă la Ina să-i facă un proiect?=))
@Cms: Ntz, te bagi tu in seama repede 😀
Basme dom’le basme, se stie ca vreajitoarele brunete sunt mai bune ca alea blonde :))
@RoseN: La ce? La parcat mături cu spatele? 😕
@sebra:
Asteptam sa puna cineva intrebarea asta =)) cre’ ca trebuie sa ma apuc de altceva. Ma gindesc ca mi s-ar potrivi orice post care implica “public relations” =))
Deci asta confirma ipoteza ca uratenia exterioara se revarsa de multe ori din interior, da?
Plus ca iata un caz in care justitia romana merita un like! 😀
@Old John Wheel: Mmmm, let me think…ah da, la traznit si descantat creaturile care n-au fost cuminti in anul ce-a trecut :))
@Ina_adevarata: You go girl 😀
@RoseN: Nici Dragoş nu credea în basme… şi s-a fript! ;))
@Cms: Mdaaaaaaaa, categoric ar fi trebuit sa precizez ca povestirea mea a fost o FICTIUNEEEEEEE!!! Adica basm dom’le basm!
@RoseN: Adica tu vii la noi cu basme?!
Pai sa mai vii, atunci… :))
Super, Ina! Felicitari pentru ambele texte! 🙂
@Sebra: no way! :))
@N.A.: Cu basme gen O mie si una de nopti, nu?
Aşa fiu, aşa tată.
@RoseN: Hermion Granjer e roscata si e cea mai buna vrajitoare. 😀
L.E. Acum mi-am dat seama de o chestie. Noroc ca nu erau mai multi barbati in familie ca “urata” ii rezolva pe toti. =))
@RoseN: sau gen “Decameronul” – doar suntem intelectuali abstrusi 😉
@ionut: Hai hai, sa ne limitam la povesti de adormit copiii :))
@RoseN– vba lui Creanga: “nu stiu ce fac altii dupa ce-si adorm copiii..” 🙂
ionut: Mai multi copii.
@RoseN: Daaaaaa! 😀 Oricum erai Seherezada bancurilor noastre! :))
O tempora, o mores!
În ce hal au decăzut în ziua de azi bătrânii perverşi!
Să se încurce cu “o adolescentă timidă – genul cuminte spre șleampăt” era de neconceput în vremurile eroice de altădată.
buuuun de tot! ca o prajitura cu ciocolata!:D
vremuri erotice de altadata, poate…. dar nu, astfel de domnite inocente si iubitoare au fost si vor ramane mereu la moda… cat timp exista arhitecti care sa imparta case in doua :)) glumesc, Ina cea adevarata! Tare povestioara… 🙂 “Presupunerea e mama esecului”. Iar “taticii”… dusi cu pluta rau, de multe ori. Cata perversitate, sa imparti casa familiei pentru a face loc unei noi tinere domnite… colega cu fiul tau. Sa-si faca temele impreuna, probabil… Da, nu exista dreptate pe lumea asta :)…
@ina: Nimic n-ai înteles! Era colega cu fie-sa, da? :))
Ce ti-e si cu criza asta imobiliara.
Arhitectii nu prea mai au ce face, asa ca se apuca de scris.
Ina_adevarata, nu stiam de ce mi-a placut de tine din prima. Acuma stiu: ca bei bere!