Simona Catrina

Scena 1. Am un vecin de palier care, când vine seara acasă, se propteşte băţ în faţa uşii. Nu apasă pe sonerie, nu ciocăneşte. În schimb, scoate mobilul şi formează. Din casă, se aude un ringtone gen cimpoi. Răspunde veşnic o voce nazală de copil: “Mnalooo?”. Vecinul e mieros: “Eu sunt, Flaviule, deschide uşa lu’ tăticu’!”. Deci procedura e limpede. Deşi au sonerie, ăla micu’ e dresat să nu deschidă nimănui care ţârâie la uşă. Şi cum e prea pitic să ajungă la vizor, dar pasămite e destul de dospit ca să aibă mobil, altă soluţie nu există. Măcar nu şi-au luat şi ei un plan de familie… Zic asta fiindcă mă-sa, când vine acasă, e nevoită săraca să strige din faţa blocului, cu ochii-n sus: “Flaviuuuu, hai că vin, să deschizi lu’ mami, da?”. Aproape că înclin să cred, totuşi, că nu le merge soneria.

Scena 2. Într-o toaletă publică, indiferent dacă sunt trei cabine sau treiş‘ trei, toate goale, întotdeauna tipa care vine după mine intră taman în cabina lipită de-a mea. Dintr-o solidaritate prost înţeleasă, cred. Într-o zi, vecinei mele de budă i-a sunat mobilul şi a răspuns. M-am gândit că, dacă n-a amânat convorbirea, deşi era cu nădragii în vine, o fi fost ceva foarte important pentru viitorul ei profesional. Dar, dacă nu cumva vorbea cu managera ei cu apelativul “fată”, presupunerea mea era greşită. “Da, fată, ce să fac, sunt la mall!”. Tehnic, era adevărat. “Stai, fată, că nici nu s-aude bine telefonu-ăsta, e o panaramă, mă piş pe el!”. Iarăşi, tehnic, era cam adevărat. “Nu, fată, nu mă deranjezi, mă-nvârteam şi eu p-aici, vreau să mă uit de nişte ghetuţe pentru mine, mai de iarnă, aşa…”. Ca să respecte atmosfera de cumpărături, a ieşit din cabină pe şest, fără să tragă apa. Nici nu s-a spălat pe mâini, din aceleaşi motive, ca să nu-şi deconspire amplasarea. Să mai aud eu pe vreunul mirându-se că-n celular sunt mai mulţi microbi decât pe colacul veceului! Mai avea un pas până să părăsească incinta. Iniţial, îmi propusesem s-o sprijin camaradereşte (stăteam ca proasta în picioare în cabina mea, aşteptând-o să iasă, ca să pot să trag apa). Dar nespălarea labelor ei m-a ucis, mi-o şi imaginam chelneriţă pe undeva. Aşa că, exact când se credea salvată, am apăsat butonul. Şuvoiul gălăgios m-a răzbunat. Mi s-a părut că am auzit-o explicând şi improvizând: “Nu ştiu, fată, că strănută unu’ p-aici ca un sifon!”.

Notă: Vând Scena1 /Scena2/variante, unei companii serioase de telefonie mobilă, aflată în căutare de idei pentru clipuri publicitare privind avantajul minutelor incluse. Exclus intermediarii.