Recensământul pe Sapienţii 11 bis
Ferdinand
La 8 şi un sfert am ieşit de la duş şi la 8 trebuia să ajung în centru. Dau rapid să mă îmbrac iar pe când îmi încheiam penultimul nasture de la cămaşă aud bătăi hotărâte în uşă. Mă mir – la mine rar vine cineva, iar când vine, mai întâi sună la interfon. Deschid. Doamna care bătuse la uşă apucase să coboare primele trepte.
– Bună seara, îi zic scuzându-mi lipsa de promptitudine cu un zâmbet forţat.
– Bună seara, îmi zice, de la recensământ sunt. V-aţi recenzat?
– Da.
Mirată: – Oh, deci am trecut deja pe la dumneavoastră?!?! (am simţit-o cu musca pe căciulă)
– Oh, nu, n-aţi mai trecut, o relaxez.
– Păi, şi cine v-a recenzat?!
– O doamnă.
– Ce doamnă? Că numai eu sunt aici pe scară…
– Ah, dar nu aici. La mine acasă, unde am şi buletinul.
– Păi, trebuie să vă recenzez aici.
– Şi aici?
– Păi aici staţi.
– Da, stau şi aici.
– Pai, şi cum v-aţi recenzat dincolo?
– Păi şi dincolo stau.
– Da’ aici staţi mai mult.
– Da?!
– Păi unde?
– Şi într-o parte, şi în alta. Am două locuri în care stau. Dar dincolo am buletinul. Acolo m-am recenzat.
– Păi şi-aici? Pe cine recenzez?
– Dacă trebuie, eu mă recenzez şi aici; nu ştiu care-s procedurile dar… cum spuneţi dumneavoastră.
– Deci nu e apartamentul dumneavoastră?
– Care?
– Ăsta.
Nu ştiu dacă e treaba ei al cui e apartamentul, dar o lămuresc totuşi:
– Nu e al meu, proprietarul stă aici, aproape.
– Păi să vină el atunci.
– El se recenzează acolo, la el.
– Păi atunci treceţi-l nelocuit.
– Eu nu pot, că nu-i al meu. Dar vorbesc cu el.
– Bine, vorbiţi cu el, să-l treaca la “nelocuit”.
– Bine, îi spun.
– Mulţumesc, îmi zice
– Mulţumesc, îi zic.
În timp ce coboară scările adaugă:
– Bine că v-am găsit acasă în seara asta, că altfel n-aveam de unde să ştiu că-i nelocuit.
– Doamnele recenzează întotdeauna de două ori. – trebuia să-i spui.
Despre recensamant numai de bine. Io locuiesc in orasul format din olteni, moldoveni si braneni. Respectiv Brasov. Nascut find in Botosani si ulterior cetatean al Iasului si al Bucurestiului am fost intrebat de ce m-am mutat in Brasov, care a fost scopul – si durata vizitei, asi spune – de ce am ales orasul acesta – habar nu am, putea fi Caracal, e vreo problema? – cat castig si aproximativ de ce primesc bani, ce facultate am terminat si la ce imi foloseste, pe cati metri patrati locuiesc – cand stau la buda, extrem de putini si intimi – si unde isi are sediul firma unde lucrez si de ce ma plateste aceasta pentru ce prestez acolo. Sincer, nici eu nu stiu. Insa statul partid stie la ce ii foloseste.
“nelocuit” mi se pare o capcană. cine știe cu ce colocatari te trezești
Pe unii de două ori, pe alţii niciodată…
Daca tot e vorba de dimineata…
http://www.youtube.com/watch?v=6O71AZw2kTI
varianta moderna la “Caldura mare” de Caragiale 🙂
pe mine m-a luat cu recensământul după o noapte de chef, cred că am dat răspunsuri taaare interesante 🙂
ba nu ma pot opri din ras :))
=)) Mai H. numai tu ai putea sa locuiesti intr-un apartament nelocuit, se putea? =))
Pe la T0ad3r a trecut recensământul?
@unmihai: asa-mi placi cand te dai destept fara sa citesti titlul 🙂
Pai de-aia nu mai avem loc in autobuze si metrou, ca se recenzeaza lumea unde are buletinul, si nu unde locuieste de fapt. Of, of… 😀
@costin: pe la Toad3r trece o data pe saptamana cand vine M3bis cu o bucata de paine si apa: Ba mai traiti? Hai bre ca am apometre, tre sa stiu daca va mai aduc apa si saptamana viitoare!!!=))
@ThoR: Pâine? Pe criza asta?
@unmihai: Stai linistit, eu nu citesc nici titlul nici textul! :))
SONDAJ DE OPINIE Ţiganul lăutar îşi dă demisia. Patronul încearcă să-l înţeleagă:
– Mă laşi şi pleci?
– Plec în străinătate, asta-i o ţară de rasişti şi xenofobi! Am făcut un sondaj. Eu întrebam: “Sunteţi pentru exterminarea ungurilor, ţiganilor şi farmaciştilor?”
– Farmaciştii? De ce farmaciştii?
– Uite vezi… aşa răspundeau toţi!
🙂 cine e Ferdinand?
@Cristina: Cum a zis si RoseN, e unul care locuieste într-un apartament nelocuit! :))
mmm .. sa va cred, sa nu va cred?
de la 1 nov vreau sa-l iau la mine pe Ferdinand 🙂
Se făceau recensământe şi pe vremea copilăriei mele. Cu deosebirea că în satul acela uliţele nu aveau nume, cum cred că nu au nici azi. Tatăl meu, învăţător şi director de şcoală, era omul bun la toate al partidului comunist, deşi nu era membru şi nici n-a apucat să fie pînă a ieşit la pensie. Astfel, cât era vacanţa mare de lungă, tata trăgea linii cu rigla şi cuiul pe toate gardurile de scândură din sat şi apoi picta caligrafic cu pensula şi cu vopsea roşie tot felul de lozinci mobilizatoare, cum ar fi “Trăiască lupta pentru pace!” şi una pe care mi-o amintesc perfect:”Nici un bob pierdere la treeriş!” Spre hazul meu, tata omisese un i din ultimul cuvînt, chestie care m-a răzbunat pentru calificativul “Foarte rău” pe care îl scrisese pe lucrarea mea “de control” cu care periodic verifica cunoştinţele de gramatică ale elevilor cu dictări de genul “Dusu-s-au şi tot s-au dus…” Ca un făcut, lozinca aceea a dăinuit zeci de ani, supravieţuindu-i tatălui meu. Şi pentru vacanţa de iarnă partidul avea grijă să-i ocupe timpul. De data asta, cu recensământul animalelor. Înarmat cu nişte catastife mai mari decât cataloagele de la şcoală, mergea din casă în casă şi punea întrebări suspecte sătenilor, care se fereau cât puteau să dea răspunsuri corecte.Îl însoţeam şi purtam mândru un registru mai mic cu tabele centralizatoare unde era trecut zilnic numărul cabalinelor, caprinelor şi altor vietăţi care aveau nume destul de banale gen capră, oaie, scroafă. Deşi îl respectau pe tata şi el le explica răbduriu, ca orice moldovean, că nu-i paşte nici o primejdie să fie obligaţi să dea animalele drept cotă la stat, sătenii îşi luau tot fel de măsuri să ascundă animalele de ochii recenzorului, cum era denumit tata cele câteva zile cât dura respectiva acţiune. Mutau porcii şi oile la rubedeniile de pe uliţele pe unde noi trecusem deja cu recensământul, sau le urcau în pod ori le coborau în pivniţă şi puteau fi auzite cum, speriate, grohăiau sau behăiau, după caz. Tata să făcea că nu le aude, dar mergea şi le număra conştiincios pe cele pe care ţăranul era dispus să le arate.Cînd recensământul avea loc în preajma Crăciunului, tata primea oferte în natură:-Dom derector, veniţi după Crăciun, să apuc să tai porcul. Fac cinste şi apoi, s-o găsi şi pentru dumnevoastră nişte şorici…Satul era mic, oamenii se cunoşteau între ei şi tata ştia cu precizie câte oi avea fiecare şi nu se mira că lui nea Mitrică îi dispăruse calul din bătătură taman cu o zi înaintea recensământului şi avea să reapară după câteva zile, mai sănătos ca niciodată.Seara urma o nouă etapă a recensământului:raportarea datelor centralizate din registrul de care aveam eu grijă. Mergeam cu tata la sediul colhozului, unde se afla singurul telefon din sat:o cutie de ebonită cu o manivelă care făcea ca o râşniţă şi, uneori, se întâmpla să facă legătura cu comisia care centraliza datele.Urma un dialog al surzilor:printre pârâituri, pocnituri şi bâzâituri, tata raporta 18 cabaline şi ăia înţelegeau o sută de caprine. Târziu în noapte ne întorceam acasă prin nămeţi să ne odihnim şi să mâncăm pentru că urma o nouă zi de recensământ.
@Cristina: Să vedem… Trebuie să vorbesc și cu Julius. Că la ce salarii dă nu m-ar mira să fi băgat în contract și ceva clauze ascunse de exclusivitate…
Sa vedeti ce-o iesi cand s-o apuca Julius de facut recensamantul comentatorilor pe DC :))
“Bine că v-am găsit acasă în seara asta, că altfel n-aveam de unde să ştiu că-i nelocuit.” bietul Caragiale se poate rasuci in mormant de ciuda! 😀
@dyers_eve: Ca să nu vorbim de recensământul autorilor…
@Rada: Mi-ai inoculat sentimentul de vinovatie.
Ferdinand, ar fi tare ca proprietarul F. Sa fi fost in weekend la parinti si sa se fi recenzat si ei acolo. Si sa aiba saraca aia doua apartamente nelocuite de 5 persoane.
Da trecand peste schita excelenta, cred ca aici ar fi trebuit sa te numeri si nu la orasul de bastina,ca doar cel putin 5 zile din 7 stai aici. Ca scopul nu li sa valideze domiciliul trecut in buletin, sper.