Simona Catrina

Singurul motiv pentru care am acceptat să casc gura la emisiunea în care Oana Roman şi Nelu Ploieşteanu vorbeau despre accidentul lui Huidu a fost faptul că, pentru prima dată în istorie, creierii împrăştiaţi pe carosabil nu erau analizaţi de Florin Condurăţeanu, Mădălin Voicu sau Monica Tatoiu. Prezenţa lăutarului şi-a mondenei aduceau o adiere de inepţie proaspătă pe micul şi încercatul ecran.

Stăvilindu-şi cu greu lacrimile şi exaltarea că, graţie nesperatei tragedii, se află a patra mia oară la televizor la ore de cumplită audienţă, Oana Roman sughiţa: “Destinul se spune că nu se poate lupta împotriva destinului”. Ba pardon, duduie Subiect Egal cu Complementul, de luptat se poate lupta, cel mult nu se poate câştiga, asta-i altă treabă.

Două fixaţii avea Oana în poşeta ei de fiţe: destinul şi bunul Dumnezeu. Cât a stat în emisiune cu mâinile-n poală, ne-a explicat că destinul e totul şi că, apropo, şi Dumnezeu e totul. Că ea, când a greşit aproapelui sau departelui, s-a spovedit, s-a căciulit, a postit, s-a împărtăşit, s-a căit… Şi uite ce bine a ajuns. Nu mai are nevoie nici măcar de prepoziţie la acuzativ: “Live-ul care l-a făcut colega ta”, Domnul a dat, Domnul a luat gramatica, fie numele Domnului lăudat şi acordat!

“Vreau să-i aduc invitaţi care niciodată nu s-a aşteptat el să vină”, a mai hăcuit ea câteva idei bine intenţionate. “Organele abilitate vor trebui ele să-şi dea sentinţa”, ne-a mai mormăit Oana Roman ceva în exclusivitate şi-n debilitate. Apoi, l-a citat pe Mitoşeru, din vremurile lui de glorie, când omora femei din culpă şi era cu adevărat celebru: “Oana – zice ea că zicea el -, nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, am avut un blanc total!” (asta înainte să se ducă de-a berbeleacul cu Matiz-ul şi cu defuncta, nota redacţiei).

După care a luat-o de la capăt : “Destinul din păcate nu ne putem lupta împotriva lui”. Apoi a făcut departajarea fatală: “Nici oamenii, nici măcar familia nu te pot ajuta”, de unde deducem că familia nu-i compusă din oameni, ci din coleoptere şi chelicerate, nu ştiu. “Nu erau soţ şi soţie cei doi bătrâni”, îi boşorogeşte moderatoarea, insolentă, pe cei care au murit – el avea 65 de ani, ea 54. Şpicheriţa avea vreo 22 de anişori, pesemne, că de-aia i se părea ei că o femeie de 54 de ani e “o bătrână”. Bine că n-a zis că oricum şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Dar ce voiam să spun? A, vrând să insinueze că nu chimicalele l-au aburit pe Huidu în curbă, Nelu Ploieşteanu a grăit adevăr cu gura păcătosului: “Nu cred medicamentele c-au avut un efect” (sic !). Aha, de când aştepta bietul Vadim Tudor această proclamaţie istorică… Vorba lui Dumnezeu, că tot ne făcu Oana Roman pofta: măi, Iţic, ajută-mă şi tu să te vindec, ia-ţi amitriptilina la timp!