Dr. Ionuţ Şendroiu

Ţânţarii africani au gusturi elevate. Dacă ţânţarul românesc este obişnuit să înghită orice fel de sânge, inclusiv cu E-uri, rudele sale africane sunt mult mai pretenţioase.

De pildă, ţânţarii din specia Anopheles gambiae nu pun botul/trompa decât la sânge de om. Şi, aşa cum ne avertizează şi numele lor latinesc, preferă să-l extragă din gambe. Nu neapărat din gambele plesnind de feromoni ale negreselor tinere, aşa cum ar fi procedat orice om normal în locul lor, ci din gambele transpirate şi de mult nespălate.

Mai precis, din picioarele care put, au constatat experţii britanici în medicină tropicală. Specialiştii britanici consideră că picioarele unui localnic, după o zi de umblat prin savană, capătă un damf de brânză mucegăită şi că, de fapt, acest miros este cel care îi atrage irezistibil pe ţânţarii cu pricina. Ca un comentator care transmite de la faţa locului, ţin să precizez că mirosul incriminat de savanţii englezi nu aduce cu cel de Roquefort, Camembert sau Gorgonzola, ci mai degrabă cu cel emanat de brânza Năsal.

Metoda anglo-saxonă
Ca urmare a acestei epocale descoperiri, tuturor celor care apelează la serviciile centrelor de travel medicine înainte de decolarea spre Africa Subsahariană li se recomandă folosirea şosetelor de bumbac până la genunchi, a pantalonilor lungi şi a bocancilor de piele. Sau, măcar, a unui tip de încălţăminte care să acopere complet degetele şi glezna. Pe piciorul împachetat în acest mod trebuie aplicată în prealabil o substanţa de tip “mosquitoes repellant”, adică un fel de zeamă al cărei rol este să ţină anofelii la distanţă. În răcoarea plăcută a cabinetului de travel medicine din Londra toate aceste măsuri par extrem de prietenoase, numai că, odată ajuns la locul faptei, realizăm că autorul proverbului despre socoteala de acasă şi cea din târg a fost un tip al dracului de înţelept. O scurtă promenadă pe malul pitoresc al fluviului Niger e suficientă pentru a vă oferi inegalabila senzaţie că vă ţineţi tălpile într-o maşină de spălat fără bule de aer. Imaginea albilor care se plimbă resemnaţi prin praful roşiatic al Africii de Vest în şlapi şi şosete de bumbac până la genunchi demonstrează faptul că aceşti cetăţeni conştiincioşi au vizitat un centru de travel medicine înainte de a se îmbarca spre Africa. După care, au constatat că daaa, atunci când afară sunt 35ºC şi îţi scoţi bocancii, simţi că întinereşti cu 15 ani.

Metoda “budget”
Localnicii nu folosesc metoda britanică pentru a se feri de atacul ţânţarilor amatori de brânzeturi nobile, ci sunt adepţii unei metode mult mai ieftine, made in China: şosetele supra-elastice. Rentabilitatea acestei metode nu poate fi pusă la îndoială, raportul preţ-eficienţă având un efect devastator.

Aroma pe care o emană picioarele păstrate câteva zile în acest tip de şosete nu mai are nici o legătură cu mirosul de brânză “albastră“. Pute, desigur, dar e altă nuanţă. Pentru a vă convinge, luaţi o bucată de telemea dubioasă din Piaţa Matache, băgaţi-o într-o pungă de plastic şi lăsaţi-o trei zile pe balcon, la soare. Ideal ar fi să aveţi balconul acoperit, pentru a nu risca să fiţi evacuat (am zis trei zile, deoarece în Africa ecuatorială, unde apa e mai scumpă decât coca cola, nimeni nu îşi permite să dea la spălat o pereche de şosete purtată mai puţin de 3 zile). Damful care vă va izbi la deschiderea pungii vă va face să credeţi că mirosul brânzei Năsal e un parfum pe care l-aţi folosi fără ezitare ca odorizant de maşină, after shave sau balsam de rufe.

Din punctul de vedere al ţânţarilor de gambă, diferenţa dintre mirosul unui picior nespălat clasic şi unul transpirat în şoseta de polyester e ca diferenţa dintre miere şi aspartan pentru o albină bătrână.

De aceea, dacă situaţia economică şi politică din România o să vă determine vreodată să emigraţi în Congo, vă recomand să ţineţi cont de metoda locală de protecţie anti-ţânţar, ca să nu vă plângeţi apoi că nu ştiţi ce v-a lovit. Sau, pentru echilibru, telemeaua aia din Piaţa Matache, dacă reuşiţi să treceţi cu ea la aeroport.