Camionagiu

Era cam pe la prânz când am venit acasă de pe unde hălăduiam şi pe masă am găsit un bilet de la mama:

A MURIT BUNICUL, SĂ NU CUMVA SĂ VII LA ŢARĂ!

La cei nici 18 ani pe care-i aveam atunci, psihologia inversă dar neintenţionată pusă în acţiune de mama a avut un efect exploziv. Mi-am scuturat bretonul de Ali Baba, care îmi venea mereu în ochi şi pe care îl azvârleam de câteva ori pe minut, cu o zbicire nervoasă a capului, şi am decis că acest moment important din viaţa mea trebuie tratat cu toată implicarea:
“Trebuie să fiu acolo, bunicul merită asta!”
Am băgat pe nerăsuflate în burtă patru ochiuri cu şuncă şi-am sărit în primul tren spre Roman. Când am intrat în ogradă mamei i-a căzut faţa:
– Ce cauţi aici? Ţi-am zis să nu…
– Mamă, termină! A murit bunicul, nu puteam sta acolo!, i-am spus, vibrând de emoţie, ca un arcuş pe-un Stradivarius.

A simţit şi ea importanţa momentului, a oftat cu tristeţe şi mi-a făcut semn spre intrarea în căsuţa pe care bunicul o făcuse cu mâinile lui, odinioară. Gheorghe, orfan de mic, s-a văzut nevoit să se descurce singur încă de timpuriu, aşa că la vârsta de 6 ani era deja ciobanul satului. Ani de zile a pus bănuţ peste bănuţ, şi-a luat materiale de construcţie, pe care le depozita la o rudă. La 18 ani şi-a ridicat căsuţa, grajdul, a săpat o fântână adâncă, în care şi astăzi este apă perfectă, s-a însurat, a făcut cinci fete frumoase şi ditamai războiul mondial. Când armatele sovietice au rupt frontul, a căzut prizonier pe dealurile de la Bârnova, de lângă Iaşi, a ajuns într-un lagăr de muncă din Siberia, unde a stat 7 ani. A spart piatră la temperaturi extreme, mâncând varză fiartă cu sare, şi uneori nişte peşte furat din proviziile sovieticilor. Acum mă-nţelegeţi de ce eram hotărât să trec prin foc şi prin sabie la o adică, numai să-mi arăt respectul la înmormântarea acestui om deosebit din neamul meu!

Unchi-meu Ion m-a întâmpinat cu cordialitate în cerdac şi mi-a pus o cană mare de tablă plină cu vin în mână. Vin făcut de bunicul şi credeţi-mă, Gheorghe făcea un vin absolut minunat. Am dat pe gât cănoaia şi am intrat, să mă reculeg. În curând, curiozitatea m-a făcut să dau reculegerea pe cercetare, aşa că am tras niţel de-o pleoapă a bunicului să văd…cum se vede. Gest pe care îl regret şi acum, şi pentru care cred că bunicul o să-mi dea vreo două cazmale când ne-om întâlni în Rai, dacă bineînţeles voi ajunge acolo, iertat fiind de greul păcat al bloguielii deşarte.

Apoi m-am mai tândălit prin noroiul din bătătură şi prin bucătărie, am mâncat ceva şi am mai stins o cană de vin. Deja mă cam lua cu ameţeală, când o mătuşă mi-a dat lovitura de graţie:
– Ia tăviţa asta şi du-o la femeile din camera bunicului, serveşte-le!”, zice punându-mi în braţe o tăviţă cu păhărele de ţuică.
Lângă mort, câteva băbuţe sporovăiau, prefăcându-se foarte triste. Le servesc, dar numai vreo două au luat ţuică, drept care am rămas cu destule păhărele pline. M-am băgat într-un colţ al cerdacului şi le-am mazilit iute pe toate, de sufletul bunicului. În scurt timp eram rangă. Mă împleticeam pe acolo de se împiedicau toţi de mine, până m-a văzut mama, care m-a luat de o mânecă şi m-a târât la poartă:
– Treci la tanti Maricica şi te culcă, nenorocitule, lasă că vezi tu acasă!”

Somnul mi-a fost fragmentat de câteva reprize straşnice de borât, pe lângă grajd, pe aleea dintre cele două case ale Maricicăi, pe unde am nimerit şi eu. A doua zi eram vraişte, abia mă ţineam biped, nu m-am mai simţit în putere să stau la ceremonie. Cu primul tren m-am întors acasă, căci aerul de ţară nu-mi priise deloc.
La bună vedere, bunicule!

Dacă ţi-a plăcut citeşte mai multe despre bunicul Gheorghe.