Radu Pircă
Puţină lume ştie că Evul Mediu a avut şi el Titanicul său: naufragiul Corabiei albe, poate cea mai mare tragedie navală din istorie. Nu mai puţin de 160 de nobili şi feţe regale şi-au pierdut vieţile în catastrofă (practic, echivalentul a vreo 160.000 de oameni de rând, la cursul de atunci) iar ţara a fost aruncată în haos, cu toate că încă nu existau posturi de ştiri care să creeze şi să întreţină panica. Să nu ne grăbim însă şi să o luăm de la început cu povestea Corabiei albe… (are un singur episod, sunteţi mulţumiţi?)

Thomas FitzStephen, proprietarul Corabiei, era fiul căpitanului care-l adusese pe William Cuceritorul din Normandia în Anglia cu ocazia faimoasei invazii încheiate cu bătălia de la Hastings (nu se poate să n-o ştiţi, a făcut şi Sergiu un film despre asta, sunt convins că dacă daţi în clipa asta drumul la televizor rulează pe minim un canal). FitzStephen era un bărbat curajos dar mai ales beţiv, calitate care avea să se dovedească crucială în evenimentele ce vor urma.

În acele vremuri Henric I, fiul Cuceritorului, stăpânea cu o mână de fier atât Normandia, cât şi Anglia; dar, deşi monarhul era îngrozitor de afemeiat (foto – în pat cu contesa Nest fert Rhys, una din puţinele femei cărora era explicabil dacă nu le ţineai minte numele a doua zi dimineaţă), deţinând recordul naţional la numărul de bastarzi regali, avea în schimb un singur fiu legitim. William, poreclit Aetheling, adică “cel de neam nobil” (“de aur” sau “minune”, cum am spune noi azi) era un tânăr de 17 ani pe care un contemporan îl descrie în aceste frumoase cuvinte: “prinţul era atât de răsfăţat, că părea sortit flăcărilor veşnice ale Iadului”. Aşa că, atunci când în toamna anului 1120 William i-a spus lui tati că s-a plictisit să stea la bunici în Normandia şi vrea acasă în Anglia, tati a avut grijă ca băieţelul lui să traverseze Canalul Mânecii pe cea mai luxoasă navă a vremii. Aceasta s-a nimerit să fie Corabia albă, proaspăt lansată la apă de FitzStephen.

Tare s-au veselit şi marinarii când au aflat ce pasager vor avea la bord în prima călătorie a Corabiei şi, după datină, i-au cerut prinţului să dea ceva de băut, ca să aibă noroc. William, înţelegându-le pe deplin dorinţa absolut legitimă de a se face muci, a poruncit de îndată servitorilor să-i cinstească cu trei muid-uri de vin. Înainte să-l faceţi zgârcit pe prinţ, poate ar trebui să ştiţi că un muid are în jur de 250 de litri iar echipajul Corabiei nu număra mai mult de 60 de oameni. Alte câteva sute de litri de vin – de altă calitate, însă – au fost aduse la bordul navei pentru tovarăşii de călătorie ai lui William, floarea nobilimii anglo-normande, în frunte cu contele de Chester, cel mai mare feudal din regat, şi Richard, unul din fraţii nelegitimi ai prinţului.

Proviziile de vin s-au dovedit foarte utile – când au ajuns pe Corabia albă, prinţul şi prietenii săi erau deja rupţi de beţi aşa că aveau o uscăciune teribilă în gât. Înainte de a urca la bord au luat la bătaie nişte preoţi care vroiau să binecuvânteze nava şi au mai comis şi alte acte oribile, pe care cronicarii le numesc poetic “sodomie”. Contele de Blois, vărul lui William, a ajuns atât de muci încât nici n-a mai putut să se târască pe Corabie şi a rămas la ţărm scuzându-se, cu delicateţe, că ar suferi de o diaree oribilă. La bord, prinţul a dat peste FitzStephen şi echipajul său, şi ei morţi de beţi. Când le-a propus să se întreacă cu corabia regelui, care începuse deja traversarea Canalului, tuturor li s-a părut o idee extrem de amuzantă, cu atât mai mult cu se făcuse deja noapte şi nu vedeau unde merg.

FitzStephen a avut însă o idee şi mai bună: ca să-l ajungă din urmă pe rege, care avea deja un avans considerabil, a poruncit echipajului să o ia pe o scurtătură printre stâncile din largul coastelor normande. Aproape imediat s-a auzit un “buf” şi Corabia albă s-a rupt în două (foto). Majoritatea pasagerilor, fiind prea beţi ca să-şi dea seama ce li se întâmplă, s-au înecat pe loc. Puţinii ghinionişti care au reuşit să se agaţe de o bucată de lemn şi să rămână la suprafaţă au murit de frig până dimineaţă, când cei de la ţărm au înţeles ce s-a întâmplat şi au trimis bărci după ei. Singurul supravieţuitor a fost Berold, un măcelar din Rouen care urcase pe navă luându-se după unul din amicii prinţului care îi datora banii. Berold le-a povestit salvatorilor cum William era cât pe ce să se salveze într-o bărcuţă, dar a vrut neapărat să-i ia cu el şi pe câţiva din beţivii săi, şi vreo două amante, şi un trubadur să le cânte, şi nişte servitori să le toarne vin, aşa că bărcuţa s-a răsturnat şi prinţul s-a înecat. Săptămâni întregi marea a adus la ţărm hainele bogat împodobite – şi duhnind a vin – ale celor 160 de nobili care s-au scufundat cu Corabia albă. Trupurile lui William Atheling şi alte tovarăşilor săi de beţie nu au mai fost găsite niciodată.

Henric I a mai trăit 15 ani, în care se spune că nu a mai zâmbit niciodată. La moartea sa pe tron trebuia să urce Mathilda, sora lui William şi singurul urmaş legitim al regelui; însă nobilii i l-au preferat pe contele de Blois, beţivanul pe care diareea l-a scăpat din naufragiul Corabiei albe. A izbucnit un război civil devastator, care a durat 19 ani. Ei, aşa-i că am avut dreptate; a fost Corabia albă mult mai tare decât Titanicul sau nu?