Julius Constantinescu

Gheorghe T., din satul Urişor, se întorcea sâmbătă după-amiază acasă, tăind drumul prin pădure. Când să zică şi el c-a trecut pădurea fără incidente, lui Gheorghe i-au atras aten]ia nişte zgomote ciudate, care veneau de undeva dintr-un tufiş. Bucuros că de-acum n-or să mai râdă consătenii de el, Gheorghe fiind printre pu]inii localnici care nu se-ntâlniseră niciodată cu ursul, omul s-a pregătit s-o ia la fugă, dorind foarte mult ca povestea întâlnirii sale cu ursul să fie relatată de el însuşi.

Deşi bunul simţ l-ar fi obligat ca măcar să vadă ursul, dacă nu şi să schimbe câteva vorbe cu el, Gheorghe intenţiona s-o şteargă imediat, urmând să mai înflorească el pe urmă. Taman când s-o ia din loc, din tufiş şi-a făcut apariţia un cal. “Da’ ce-ai, bre, ce te speriaşi aşa, ca prostu’?”, a rânjit calul, pişicher. Stânjenit, Gheorghe a pus mâna pe par, însă, înainte de a face vreo tâmpenie, din tufe a apărut o căruţă, ataşată de cal cu ajutorul unor hamuri. “Lasă, bre, parul, că nu ţi-am făcut nimic”, a făcut calul un apel la calm. “Zi mai bine dacă-l cunoşti pe Tinu al lu’ Stana al lu’ Vasile, ăla din capu’ satului”. “Păi, îl cunosc”, a zis Gheorghe, neştiind unde vrea să bată calul. “Atunci fă bine şi du-l acasă, că-i mort acilea, în căruţă, şi fă bine de mă deshamă şi pe mine, că m-a cocoşat ăsta de două zile, de când a dat colţu’”. Deşi iniţial a crezut că pişicherul de cal îi face o farsă, ca alea de la televizor, Gheorghe a trebuit să recunoască într-un final faptul că acesta spunea adevărul, mai ales că spusele calului au fost confirmate chiar de Tinu, care începuse să se-mpută.

La o privire mai atentă, Tinu al lu’ Stana al lu’ Vasile din capu’ satului prezenta pe corp urme de bâtă lucrate cu mare meştesug de nişte meşteri populari. Din cercetările efectuate ulterior de poliţie a rezultat că Tinu plecase săptămâna trecută cu o treabă până la pădurar, acesta fiind şi ultimul om care văzuse victima în viaţă – lucru care, de altfel, criminalilor li se întâmplă destul de des.