Simona Catrina

Ieri, mă relaxam în staţia lui 137, în Drumul Taberei (nu, nu e niciun spa acolo, e doar staţie RATB). După 16 minute de cârcei purificatori (nu, n-a venit niciun autobuz, nu mă mai întrerupeţi), s-a auzit o sirenă. În amonte, o dubiţă de pompieri îşi croia drum. Maşinile mici şi mijlocii săreau ca potârnichile din calea ei. Niiii-nooo-niiii-nooo!

Tocmai atunci, s-a iţit şi 137-le meu care, cuvios, a trebuit să-şi mute fundul gras în extrema dreaptă, să treacă echipajul de urgenţă. Care dubă tot nu era mulţumită, miorlăia în continuare: niiii-nooo-niiii-nooo! Maşinile tuşeau care încotro, cocoţate pe linia de tramvai, sleite-n pârloaga dintre blocuri, pitite după tomberoane, dar duba vajnică de pompieri încă urla ca din gură de piton – niiii-nooo-niii-nooo.

Zic: Doamne, cred că s-a prabuşit un avion, mai bine-aş lua un taxi şi-aş urmări bolidul 112, o pun de-un subiect jurnalistic în exclusivitate, în sensul că ajung prima la locul tragediei şi mă bucur (dacă pot să mă exprim aşa – şi uite că am putut) că mă dă şi pe mine la ştiri, unde-mi pot etala cunoştinţele de Prevenire şi Stingere a Incendiilor (PSI).

În timp ce făceam ochii pâlnie după taxiuri, a ajuns duba în dreptul meu. Niii-nooo-niiii-nooo. Prezenta în continuare semnale acustice şi luminoase, aşa am auzit că se numesc.

În cabina pilotului, se lăfăia la volan un tip care se hlizea şi vorbea la telefon, iar lângă el stătea un nene care mânca o şaorma. Eram surzi cu toţii de la sirena groazei, dar se pare că ei erau în unghiul mort, că se distrau. Mă gândeam aşa: dacă ăştia doi din faţă îşi trăiesc viaţa, oare în spate, în dubă, stau sardeliţi vreo opt pompieri, care să intervină în caz de ceva? Niiii-nooo-niiii-nooo.
Asta-mi aduce aminte de o întâmplare care nu ştiu nici în ziua de azi dacă a fost întru totul adevărată sau legendă. Zice că pe vremea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român şi preşedintele Republicii Socialiste România, tot aşa, o Salvare rula cu 90 la oră şi cu sirena vâlvoi, prin Bucureştii de altădată. Niiii-nooo-niiii-nooo. La o intersecţie, s-a lovit de-un bou cu o Dacie şi, ce să vezi, uşile din fundul Salvării s-au deschis (normal) din cauza şocului, iar din dubă au căzut două putinici pline cu telemea de oaie calitatea întâi. Ele erau singurul pacient pentru care hăuia sirena la acel ceas de prânz.
În faţa tabloului de ieri, în care ăla începuse crăpelniţa cu fast-food în timpul misiunii, n-am putut să-mi stăvilesc bănuiala că în spate aveau pizza şi voiau să ajungă cu ea caldă la bază. Pe de altă parte, e posibil să fi avut pizza rece, dar se grăbeau la un incendiu, că s-o încălzească la faţa locului înainte ca nişte colegi de-ai loc, mai tocilari, să stingă pălălaia, din exces de zel. Şi înainte să apară echipajul de urgenţă al ştirilor de la ora cinci.

M-am urcat în 137 (recuperat cu greu din imaş). Şoferul autobuzului avea, se pare, aceleaşi revelaţii ca şi mine, aşa că a apăsat pe pedale şi i-a ajuns din urmă pe pompierii groazei. Niiii-nooo-niiii-nooo.

La semaforul de la Răzoare, urgentaţii s-au înscris pe o bandă aiurea şi-au tăiat faţa unuia care credea că a scăpat de ei. Tăiatul s-a înscris la cuvânt: “‘te-n pana mea de cretin, arză-te-ar focu’!”. Ceea ce, recunoaşteţi, e o înjurătură rasată la adresa unui pompier.
Şi dacă tot suntem la capitolul “ce-a vrut autorul să spună”, atunci aflaţi că pana este un eufemism, domnul a rostit alt cuvânt. Dar am învăţat să îmblânzesc violenţa de limbaj încă de pe vremea când vedeam filme pe video, unde eroul negativ răcnea că “go fuck yourself, motherfucker!”, iar Irina-Margareta Nistor traducea “Sfinte Sisoe, eşti nebun!”.