Adina Ștefănescu
Alexandru Vasile Sava

“Nu există nici o afirmație atât de absurdă încât să nu se găsescă un filosof care să o facă” – Cicero
(și erau în Antichitate, era abia începutul)

Ai crede că marile idei filosofice s-au născut în urma sutelor de ore de meditație ascetică. Și totuși, cele mai multe își au sursa în micile întâmplări ale vieții. Să luăm aleatoriu câteva exemple simple. De pildă, să îl luăm pe George Berkeley, episcopul irlandez supărat pe știința modernă newtoniană, care îl promovase pe Dumnezeu la rangul de proiectant din culise al universului.

Berkeley stătea liniștit la el în cameră. Stătea de mai multe zile, simțea că se apropie momentul în care marea idee a filosofiei lui va apărea. Era respectuos, o aștepta. Ea a intrat pe ușă, izbind-o de perete.

– Unde sunt?, întrebă soția, cu nările dilatate pentru a percepe orice emanație odoriferă pe o rază de 100 km. Ochii de vultur scrutau orizontul podelei.

– Cine, draga mea?

– Mortăciunile.

– Văi, dragă, dar nu mai avem șoareci, deci e improbabil să fi murit vreunul. Am astupat toate găurile, îți amintești?

– Hmm, le simt, știu că sunt aici. Lasă teoriile, Berkeley.

– Să fim logici, femeie. Știu, dincolo de orice trăire fantezistă de-a ta, că în camera aceasta sunt doar eu. Asta înainte de a intra tu să mă deranjezi cu niște idei absurde. Ești fenomenală, dragă, zău așa.

Dar nevasta-sa nu-l mai asculta. Avea deja în mână perechile lui de șosete, șosetele lui iubite, pe care a refuzat el să le dea jos din picioare mai multe zile, absorbit fiind de gândurile care-i cutreierau mintea. I le smulsese din două mișcări din picioare, iar el rămăsese pe marginea patului, într-o rână, ușor răsturnat, sub privirea disprețuitoare a consoartei, care, fără o vorbă, pivotă pe un picior și dispăru pe ușă. De pe coridor, reuși totuși să audă ultimul alint: “Voi pune niște leșie peste logica ta, Berkeley, apoi am să o opăresc bine.”

– N-am ce zice, gândi irlandezul, femeia asta e fenomenală! Eu am uitat că port aceste șosete de o săptămâna. Ele nici nu mai existau pentru mine, dar pentru ea, da. Le-a perceput din cealaltă aripă a casei. Mda, ea le-a simțit și mi-a arătat că există. Asta e! Percepere ergo sum! Te-am luat, René, ticălosule.

Dar atunci un gând sumbru îl cuprinse: dacă nu-i nevastă-sa prin preajmă ca să-i aducă șosetele la cunoștință, oare acestea ar dispărea cu totul din cauza nasului său insensibil? De altfel, ori de câte ori dna Berkeley lipsea o vreme de acasă, toate lucrurile păreau a se pierde în neant, pentru a se rematerializa miraculos când aceasta se întorcea. Afară de privirea și nasul ascuțite ale sale, ce altceva ținea gospodăria sa de la disoluție? Fiind un episcop al Bisericii Majestății Sale în Dublin, și pe deasupra un om străin de spiritele mundane asupra cărora se aplecau de regulă conaționalii săi, puțini îi călcau pragul, darămite să-i perceapă menajul rătăcit în neființă.

– Păi, cugetă filosoful, cine are oare mirosul cel mai ascuțit, ba chiar infinit de ascuțit, care să poată adulmeca deodată briza Tamisei în Londra, șosetele mele din picioare și până și cele mai îndepărtate arome? Dumnezeu, desigur! – își încheie el victorios raționamentul.

Așa s-a născut empirismul fenomenologic al lui Berkeley, în continuarea cartezianismului lui Descartes (Cogito ergo sum). Se pare că nu ne putem baza pe nasul lui Berkeley pentru ca acele biete șosete să existe. Din aceea zi nu și-a mai creditat nasul deloc. Dar nu-și făcea griji, chiar și soția lui să fi dispărut, șosetele nu s-ar aneantiza, căci există Ultimul Observator, Dumnezeu, care va sta să le privească când oricare dintre noi le vom întoarce spatele. Desigur, i-a fost jenă să scrie despre șosetele lui murdare. Așa că a dat un alt exemplul. Dacă un copac bătrân și uscat se rupe sub propria greutate și se prăbușește în pădure, într-un moment în care nici o vietate nu se află acolo, din perspectivă fenomenalistă putem afirma că sunetul prăbușirii nu există, întrucât nu a existat nimeni acolo care să-l audă.

Astfel, nasul atoatemirosător al lui Dumnezeu îi scapă rufele gânditorului de la a deveni simple ipoteze în mintea sa distrată, sigură că le-a pus totuși „undeva bine”. Bineînțeles, dna Berkeley nu a apreciat noua teorie pentru inovativitatea sa, cel mai probabil datorită entuziasmului pisălog cu care soțul ei îi amintea că, deși ea i-a găsit cămașa, aceasta nu s-ar fi ivit nicicând de sub vraful de patristică dacă nu ar fi gândit-o deja Dumnezeu acolo.

După această turnură nefericită în viața sa amoroasă, George Berkeley va pleca din motive inexplicabile peste ocean, în coloniile americane, pentru a-și sfârși cariera filosofică vorbind despre proprietățile miraculoase tonice și vindecătoare ale apei de gudron, arătând bolnăvicios și lipsit de energie, de parcă a trebuit să doarmă pe canapea și să-și gătească singur – cel puțin în percepția noastră.

Dar spre liniștea lui Berkeley, acesta reușise să-l readucă pe Dumnezeu mai aproape de cele cotidiene – atât de aproape încât mai că-l simți cu nasul pe șosete.

Și totuși, întreaga noastră lume nu dispare, chiar dacă noi ne băgam picioarele în ea și nu mai avem chef să o vedem. Ultimul Observator vede tot. Deși, spre deosebire de nevastă, El nu-ți face întotdeauna scandal pentru ce vede.