Alina C.

Tataie și-a luat lumea în cap într-o bună zi, pe negândite. Și-a găsit altă mamaie mai în vârstă decât el, dar cu același chef de viață. De mamaie, de copiii lui și de cei trei nepoți a uitat repede, ca și cum n-ar fi fost.

Într-o iarnă, ai mei au adus-o pe mamaie la noi, că era iar grav bolnavă, era frig, era singură. Și-a măritat puținele găini pe care le mai ținea și a venit la noi. La țară, mamaie se canonea: WC în grădină, într-o coșmelie prin care bătea vântul; apa se aducea cu butoiul de la izvor, din râpă, sau de la două-trei pompe care aveau apă în sat. Mâncarea se gătea la sobă, cu foc din lemne, aduse cu căruța, tăiate și cărate cu brațele din curte. Închipuiți-vă doar cum ar fi să fierbi o oală de ceai la foc de lemne.

Eu aveam 12-13 ani pe atunci și doi frați mai mici. Când veneam de la școală, încălzeam de mâncare din frigider, puneam masa pentru trei, mâncam, strângeam masa, spălam vasele, măturam și ne apucam de lecții. Acum că mamaie era la noi, zic să vezi trai pe vătrai, nu mai trebuie să pun eu masa, să strâng, pot să îmi văd și eu în tihnă de lecții, cel mult o să cobor să iau pâine dacă nu mai este.

Ajungem noi acasă în prima zi, liniște perfectă. Mamaie stătea într-un fotoliu și privea în gol, așa… cu ochi lucioși, neclintită.

– Aoleu, mamaie, ce-ai pățit? De ce stai așa? Ți-e rău?

Zice nu, dar n-aveam ce face, n-am vrut să dau drumul la televizor să nu deranjez pe cineva sau mai stric, boalii, ceva și mă certați. Îi zic că n-are ce strica și nu deranjează pe nimeni, apoi o întreb dacă i-e foame. Zice nu, mâncați voi, eu oi mânca mai târziu. Nici o speranță de ajutor de pe frontul de vest, așa că mă mut în bucătărie, conform programului zilnic.

Și cam pe când să mă apuc de spălat vasele, după ce strânsesem masa, vine mamaie șontâc, șontâc la bucătărie că i-e sete.

– Ați mâncat deja? întreabă. Ce-ați mâncat?

– Tocăniță de cartofi, zic. Am făcut și ouă ochiuri, acum am terminat. Tu ce-ai mâncat azi?

– A, zice, mai nimic… Nu m-am simțit eu prea bine, și nici nu cunosc casa, n-am vrut să deranjez, nu știam de unde să iau de mâncare și v-am așteptat pe voi. Și-acum parcă mi s-a făcut cam foame așa, și-mi vine o amețeală, mă gândeam că poate îmi zici tu ce pot să mănânc și eu.

Eu, spălând vasele în continuare:

– Cum așa, mamaie? Pâinea e pe masă și frigiderul e lângă tine. Îl deschizi, îți iei ce-ți trebuie și mănânci.

– Ei, cum așa? Să umblu eu așa în frigider? Nu fac eu, mamă, așa ceva! Dă-mi tu ce-oi vrea, să mănânc și eu ce-o fi, că nu vreau să te încurc.

Degeaba am insistat, se așezase pe un scaun la masa proaspăt curățată și nu s-a mai ridicat până nu i-am încălzit eu de mâncare, i-am pus blidul cu mâncare și pâinea în față. Cu toate astea încă nu mânca și mie nu-mi venea să întreb de ce, dar totuși a trebuit.

– Ce este, mamaie? Nu-ți place? De ce nu mănânci?

– Păi, zice, cu ce? Că furculiță nu mi-ai dat. Și nici pâine nu mi-ai tăiat. Nu pot să mănânc fără pâine. Deși prefer mămăliguța. Aveți mămăliguță?

– Nu! N-avem! Poftim furculiță și cuțit.

– Eh, bine, dacă n-aveți mămăliguță, nu te mai deranjez să faci acum, o să mănânc cu pâine, dar n-ai vrea tu, mamă, să tai pâinea? Să nu mă mai ridic eu, că se sleiește de tot tocănița asta.

După vreo două săptămâni lungi de iarnă în care mamaie îmi mai preluase din sarcini, eram sătulă de leneveala aia tâmpă, mi se făcuse dor să fac niște ouă ochiuri sau cartofi prăjiți, apoi să curăț după noi trei, iar când vine mama de la serviciu să mă ia la alergat că n-am șters și praful, n-am udat florile, n-am luat pâine sau n-am dat cu aspiratorul.

Mamaie trăiește și-acum tot singură, săraca, dar pe la noi n-a mai venit să stea niciodată. Nu i-a plăcut, era multă muncă, trei copii de îngrijit, multă bătaie de cap. Cu găinile e mai ușor.

PS: Spre norocul meu, acum stau cu soacră-mea.